Comunismul este exotic
...cel puțin în România, dacă nu cumva în întreaga Europă. Tipul comunist de organizare socială și politică a fost, de fiecare dată, impus prin mijloace violente de genul loviturilor de stat sau revoluțiilor pentru simplul motiv că nu răsare nicăieri organic, firesc, din evoluția liberă a vremurilor. Oriunde s-a instalat în Europa, comunismul a fost adus dintr-o străinătate, de altundeva. Îmi veți spune, poate, că rădăcinile comunismului, cu Marx și Engels, sînt totuși europene. Nu mă convingeți pentru că, pe de o parte, am mai văzut europeni cu idei antieuropene, am mai văzut europeni care urăsc Europa, am mai văzut europeni care socoteau că fericirea e condiționată de spulberarea modului de viață european. Împrejurarea că tăticii comunismului s-au născut în Europa, faptul că au scris într-o limbă europeană și realitatea că ideile lor bîntuie încă Europa nu mă conving, așadar, că proiectul comunist este european. Rapid, spun doar că una dintre trăsăturile uimitoare ale spiritului european este și aceea că-și produce propria negare cu fiecare afirmare: europocentrismul și eurofobia s-au născut, deopotrivă, în Europa. Trăsătura fundamentală a minții europene este că se poate contempla pe sine din afară, că se poate singură irita de propriile-i producții, că se glorifică și se disprețuiește în același timp. Așa că apariția ideilor comuniste, vehement antieuropene, pe continentul nostru nu le face deloc, axiologic vorbind, europene.
În cazul nostru, cel puțin, e indiscutabil că regimul comunist a venit din afară și că primii promotori ai ideilor comuniste (ca și primii promotori ai ideilor socialiste, de altfel) nu aveau mare legătură cu România. Așadar, comunismul a fost, pentru români, un produs exotic, ceva ca un fel de virus adus cu avionul dinspre Răsărit. După mine, comunismul este exotic pentru ființa omenească în general, dar asta e o altă discuție. De altfel, regimul comunist și-a exprimat exotismul în toate planurile. Comunismul e exotic nu doar ca idee, cum spuneam, și nu doar ca înfăptuire, cum ne amintim toți, ci și în consecințele sale cele mai concrete. Ca unul care a trăit primii douăzeci de ani de viață în comunism, pot povesti multe în acest sens. Și oricine a trăit în comunism poate povesti. Căci trăsătura comună a tuturor românilor în comunism era sărăcia. Toți eram săraci. Chiar și bogații erau săraci!
De altfel, consecința direct palpabilă a comunismului în viața fiecărui om care a avut neșansa de a fi supusul unui regim roșu a fost sărăcia. Sigur, veți spune, nivelul general de bogăție al României nu a fost niciodată ridicat și eu admit imediat că sărăcia este, în detaliile ei, relativă. Dar faptul că regimul comunist sărăcește pe unde ajunge să se instaleze este, totuși, indubitabil. Nu fuseserăm noi bogați, e adevărat, dar regimul comunist a avut mare grijă să nici nu cumva să devenim. Ba mai mult, a avut grijă ca pînă și cei care aveau ceva cheag înainte să sărăcească rapid. Iar în ultimii 10-15 ani ai comunismului românesc, chiar ajunseserăm toți în sapă de lemn, cum se spune.
Cînd ești sărac, tot ce e pe lume e exotic. Cînd nu ai mai nimic, toate îți sînt străine și capătă un fel de strălucire specială. În anii ’80, în România comunistă, banalități precum guma de mestecat Wrigley, Coca-Cola, blugii Levi’s, berea la cutie și alunele, mandarinele, adidașii cu trei dungi, țigările Kent (cel care avea Marlboro era un olimpian) sau „cafeaua boabe” erau produse exotice. După cum exotice erau deodorantele cu bilă, prezervativele, autoturismele altele decît Dacia, Lada și Oltcit, dar și orice călătorie în străinătate (una în Occident, ca de pildă la Paris sau la Roma, era de un exotism aproape insuportabil). Exotici erau, de asemenea, străinii toți. Dacă erau occidentali, erau exotici la maximum. Americanii (vedeai un american o dată-n viață!) erau de pe altă planetă. Chiar și prieteni vechi „plecați” în străinătate, cînd reveneau în vacanțe în țară, ți se păreau exotici. Se lipise exotismul de ei. Îmi amintesc bine prima mea experiență exotică: aveam 5 sau 6 ani, era vară, eram cu cortul în campingul aflat atunci în capătul de nord al stațiunii Mamaia, unde întorcea troleibuzul, doar în slip, desculț, hălăduiam printre corturi căutînd copii să mă joc cu ei, și deodată am dat de niște rulote cu nemți din DDR. Pentru cei mai tineri, asta era Germania democrată, adică jumătatea comunistă a Germaniei. I-am privit ca pe niște marțieni. Blonzi, albi ca varul, pistruiați, copiii lor păreau niște sălbăticiuni fragede cuprinse de o agitație gălăgioasă care mă uluia. Sub soarele verii, eu eram ceva mai potolit. Cum știam limba foarte bine, am intrat în vorbă cu ei și am sfîrșit prin a ne juca împreună, iar la final ei mi-au dat gumă de mestecat. De-aia bună! Acum îmi dau seama, privind în urmă la toate experiențele copilăriei, adolescenței și primei tinereți petrecute în comunism, că toate au fost o inițiere în exotic. Lipsa normalității, a standardului civilizațional minim al timpului, a făcut ca cele mai banale experiențe, cum ar fi cele ale întîlnirii cu alți copii din alte părți, să fie experiențe ale exoticului. Adică irepetabile experiențe ale inaccesibilului.
Interesant este, însă, că deși construia o societate în care mai totul era exotic pentru simplul motiv că mai nimic nu se găsea, comunismul resimțea propriul exotism cu un soi de resentiment. Așa se face că, din anii ’50 și pînă în ultima zi a regimului Ceaușescu, propaganda oficială nu a obosit să spună continuu că, în România, comunismul a apărut cu naturalețea cu care iese fructul din floare și că ideea comunistă a cucerit inimile poporului român la fel de natural precum florile de cîmp cuceresc lanul. Obsesiv, prin toate mijloacele, iarăși și iarăși, ni se spunea că, în România, comunismul e firesc, e normal să fie, căci de cînd se știe ea, de la Burebista încoace, România (sic!) se pregătea să fie comunistă, doar-doar o reuși.
În consecință, operînd cu criteriul exotismului, s-ar putea spune despre comunismul românesc că a fost un regim exotic care a luptat din răsputeri împotriva exotismului.
