Computerul e inteligent şi atît

Ar fi greşit să generalizez, dar pentru numeroase persoane din generaţia mea afluenţa de gadget-uri şi de tehnologii moderne e un fel de bau-bau la care se uită cu puţină teamă, neîncredere şi jena pe care ţi-o dă ignoranţa asumată. Mă întreb dacă aşa au simţit şi bunicii noştri cînd au apărut televizorul sau radioul. În ce mă priveşte, sînt total afonă - ca să folosesc un eufemism - în tot ce înseamnă tehnică şi tehnologie veche sau modernă. Pentru mine încă şi astăzi televizorul ţine de magie. Nu sînt retrogradă, ci numai opacă. Am un computer care se uită la mine cu ecranul lui negru, cu aceeaşi ostilitate cu care mă uit şi eu la el. Cred că în sinea lui rîde homeric cînd mă vede cum stau cocoşată şi scriu de mînă sute şi sute de pagini. Dar aşa cum n-aş putea citi vreodată o carte pe computer, fără să o ţin în mînă, să o simt fizic, să o răsfoiesc, să o posed, tot astfel nu pot suporta ca între mine şi traducerile mele să se interpună un mecanism rece, alienant, oricît ar fi el de evoluat. Pe pagina aşternută cu scrisul meu mă regăsesc, sînt eu cu mine, am o relaţie aproape senzuală cu caietul şi cu stiloul cu care scriu. Sau poate că e vorba doar de aroganţa ignoranţei... Totuşi îi invidiez din inimă pe cei cărora li se deschide sesam-ul de comori ale Internetului. Radu COSAŞU Cu ultimele puteri ale acestui creionaş 2 Orion - un ciot gălbui cu gumă în vîrf pe care nu-l voi arunca pentru că ţin prea mult la el - precizez că nu am nici o fobie faţă de computer, nici o vehemenţă, nici o ironie. Dar nici atracţie, nici seducţie, de parcă ar fi o femeie frigidă. Nu o să pot niciodată scrie sau citi pe sticlă. Doar pe hîrtie, cu creionul şi pixul, cu multe mîzgălituri. Recunosc că, privindu-i mecanica, mă uimeşte cum poate şterge atît de repede fraze şi cuvinte - ştersul (adică stresul...) fiind pentru mine esenţa scrisului. Atît. E aşa cum spui de cîte unul că "e un om inteligent şi atît". Andrei GORZO Sînt dependent de varianta online a săptămînalului The New Yorker. Îmi verific căsuţa de e-mail cu o insistenţă uşor compulsivă (şi asta în pofida faptului că nu ştiu să-mi gestionez corespondenţa). Tratez cu o indiferenţă virtuoasă oferta piraţilor în materie de noutăţi cinematografice, dar nu şi oferta lor în materie de filme vechi şi rare. Cam astea sînt proporţiile dependenţei mele de Internet: mult sub medie, aş spune. Nevrotică este relaţia mea cu telefonul mobil: la un moment dat mi-era atît de frică de el încît îl ţineam închis tot timpul. Acum mi-e mai bine, dar lupta pe care trebuie s-o dau zi de zi ca să-l las deschis cu cîteva minute mai mult decît în ziua precedentă are ceva din lupta pe care trebuie s-o dea un alcoolic ca să amîne momentul primului pahar. Florin IARU Eu nu sînt dependent de nimeni şi nimic. Acum patru sute de ani, aş fi avut ornic, acum două sute, aş fi şurubărit la jucătorul de şah al lui Maelzel, iar la sfîrşitul secolului al XIX-lea, aş fi tras de pîrghiile maşinăriei lui Babbage. Acum am trei calculatoare Apple şi două iPod-uri. Dar nimic din ce e tehnic nu are valoare în sine. Un calculator nu e decît un creion/ o riglă/ o pensulă într-o nouă prezentare. Economisesc timp şi îmi cîştig existenţa. Şi regret răstimpul de gîndire al corespondenţei clasice. Radu PARASCHIVESCU Podcast-uri, Click Wheel, firewire, iPod shuffle... Gata, nu mai pot. Nu mă văd navigînd pe marea unei limbi atît de neprietenoase. Şi cu atît mai puţin mă văd în ipostaza beneficiarului acestor răsfăţuri tehnologice. Am pierdut deja două lupte esenţiale: am calculator şi telefon mobil. Depind de amîndouă, aşa cum bănuiam că urma să se întîmple încă din ziua cumpărării lor. Nu mai vreau altceva. Nu vreau să merg pe stradă şi să am un sensor de temperatură în rama ochelarilor, unul de altitudine în cureaua pantalonilor, un aparat foto în acul de la cravată, un radio minuscul în nasturele de sus al cămăşii, un televizor în tocul pantofului şi un aspirator în buletin. (M-aş lăsa momit doar de o instalaţie de aer condiţionat la purtător.) Nu mai am nostalgia pixului plimbat pe hîrtie şi întreţin un comerţ cuviincios cu obiectul la care scriu inclusiv rîndurile astea. Dar atît. E posibil ca peste ani fiecare trecător să fie un magazin de electronice ambulant. Ei, şi? Aşa pîndiţi de riscul dinozaurizării cum sîntem, nu cred că are rost să jelim romantic în batistă. Ăsta e mersul lucrurilor. În ce mă priveşte, încă am puterea să mă amuz, cu un licăr de indian care vede sticlele colorate întinse de oamenii lui Columb. a consemnat Adina Popescu