Colectiv şi individual în presa românească

Am intrat în presă în 1990, după ce am abandonat respectabila profesie de profesor. Încă tînăr fiind pe vremea aceea, profesoratul, colegii profesori, sistemul şcolar învechit m-au plictisit repede. Peste toate, atmosfera de entuziasm din cancelaria liceului din Bucureşti unde lucram, de la mineriada din 13-15 iunie, m-a ejectat automat din sistem. "Colectivul" de profesori, majoritatea între două vîrste, a primit cu bucurie vestea venirii minerilor. La fel precum a primit-o şi jurnalistul Popescu. Eu, care mă certasem cu minerii, pe stradă, în dimineaţa sosirii lor, fără să fiu însă bătut, nu m-am bucurat. M-au salvat ţinuta relativ decentă - profesor, de! - şi extemporalele din geanta diplomat din plastic, pentru că, după ce m-am răţoit la ei, minerii m-au percheziţionat. Adio colectivitate! În septembrie ’90 am devenit peste noapte redactor de ştiri la Rompres (fost şi actual Agerpres), agenţia naţională de presă, secţia Externe. Aici am început să-nvăţ ce-i cu individualismul. Eram înconjurat de jurnalişti ai vechiului sistem, majoritatea apăsaţi de angajamentele pe care fuseseră obligaţi să le semneze cu Securitatea. Un bun profesor şi coleg mi-a fost regretatul jurnalist Ion Savastre, o lumină în peisajul întunecat de acolo. Îmi erau şefi foşti colaboratori ai sistemului comunist, precum Neagu Udroiu. Erau două lumi paralele. De la foşti, care-mi tăiau la "viză" ştirile negative la adresa României, care, în anii ’90, veneau mai ales pe Reuters, n-am învăţat nimic. Şcoala primară de jurnalism am făcut-o cu Ion Savastre, cu Bela Toth şi cu marile agenţii de presă AP, Reuters şi AFP. La Rompres, am mimat mereu integrarea într-un "colectiv" în care nu credeam. La vremea aceea, Popescu era îndrăgostit de Ion Iliescu. În 1996, am fost "recrutat" la Radio "Europa liberă" de Nestor Rateş, care avea nevoie de un ştirist. Am trecut, aproape fără să vreau, dintr-un iad fără chip în paradis. Aici am absolvit adevărata şcoală de jurnalism. Din păcate, secţia română a REL nu mai există. E neplăcut să vorbeşti despre ceva care ţi-a îmbogăţit viaţa, dar nu mai este. Şi n-am s-o fac. Cert e că acolo am învăţat clar distincţia între individual şi colectiv. Am învăţat, cu greu, e adevărat, că jobul se face în echipă şi că viaţa privată e un alt tărîm. Lumi paralele. Acolo am învăţat să fac distincţia între ce anume împart şi ce anume păstrez pentru mine. Şi tot aici, raportul colectiv-individual a început să încline spre individual. În vremea asta, Popescu se transforma în jurnalist imparţial, redactor-şef şi patron, înfiinţa şi conducea asociaţii de presă ale jurnaliştilor-patroni. Patroni români sau străini de presă pe care urma să-i cunosc începînd cu 2004. Absolut întîmplător am ajuns să scriu pentru un mare cotidian, pe care-l dirija un mare jurnalist, dar al cărui proprietar devenise între timp un mic patron străin meschin. Vechil al patronului la Bucureşti a venit unul Tom (aşa am să-i spun eu, ca să nu-l recunoaşteţi voi), care bătea cu pumnul în masă în faţa marelui jurnalist şi-l întreba periodic: "De ce-i atîta PSD în ziarul meu?". Eram în 2004, în plină campanie electorală, pe vremea cînd PSD-ul nici nu visa că o să piardă puterea. Între timp, marele jurnalist s-a retras, alungat de micul patron. S-au cristalizat pe loc două tabere. Jurnaliştii, înarmaţi cu agenda publică şi adversari ai tabloidizării vieţii pe Pămînt, şi patronul, reprezentat de Tom şi ai săi. Întrebat ce părere are, Popescu asemăna ziarul cu o fabrică şi spunea ritos: "Că linia politică o fac redactorii (...) este, după părerea mea, o reminiscenţă comunistă. În nici o fabrică liniile tehnologice şi politica de producţie a fabricii nu le hotărăsc muncitorii, din cîte ştiu eu! Dacă renunţăm la modelul comunist, o hotărăşte patronatul împreună cu marketingul şi cine mai e pe acolo. Deci, dacă acceptăm asta la fabrici, de ce nu acceptăm asta la un ziar?". Asta spunea Popescu. Şi avea dreptate. În România, politica editorială a ziarelor e făcută de patron, în colaborare cu marketingul şi publicitatea. La vremea aceea, mi-a fost greu să accept asta. Acum nici măcar n-o mai accept. O trăiesc pe pielea mea. Chit că n-o accept. Şi între timp, am devenit tot mai individualist, nici măcar nu mă mai plimb printre oameni, mă uit la ei din maşină şi de la fereastră. Revenind la patroni, ei bine, asta numesc eu individualism extrem, absolut, cum vreţi să-i spuneţi. Opacitatea patronului de presă vis-