Colectiv şi individual în presa românească

Radu BUŞNEAG
Publicat în Dilema Veche nr. 233 din 31 Iul 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Am intrat în presă în 1990, după ce am abandonat respectabila profesie de profesor. Încă tînăr fiind pe vremea aceea, profesoratul, colegii profesori, sistemul şcolar învechit m-au plictisit repede. Peste toate, atmosfera de entuziasm din cancelaria liceului din Bucureşti unde lucram, de la mineriada din 13-15 iunie, m-a ejectat automat din sistem. "Colectivul" de profesori, majoritatea între două vîrste, a primit cu bucurie vestea venirii minerilor. La fel precum a primit-o şi jurnalistul Popescu. Eu, care mă certasem cu minerii, pe stradă, în dimineaţa sosirii lor, fără să fiu însă bătut, nu m-am bucurat. M-au salvat ţinuta relativ decentă - profesor, de! - şi extemporalele din geanta diplomat din plastic, pentru că, după ce m-am răţoit la ei, minerii m-au percheziţionat. Adio colectivitate! În septembrie ’90 am devenit peste noapte redactor de ştiri la Rompres (fost şi actual Agerpres), agenţia naţională de presă, secţia Externe. Aici am început să-nvăţ ce-i cu individualismul. Eram înconjurat de jurnalişti ai vechiului sistem, majoritatea apăsaţi de angajamentele pe care fuseseră obligaţi să le semneze cu Securitatea. Un bun profesor şi coleg mi-a fost regretatul jurnalist Ion Savastre, o lumină în peisajul întunecat de acolo. Îmi erau şefi foşti colaboratori ai sistemului comunist, precum Neagu Udroiu. Erau două lumi paralele. De la foşti, care-mi tăiau la "viză" ştirile negative la adresa României, care, în anii ’90, veneau mai ales pe Reuters, n-am învăţat nimic. Şcoala primară de jurnalism am făcut-o cu Ion Savastre, cu Bela Toth şi cu marile agenţii de presă AP, Reuters şi AFP. La Rompres, am mimat mereu integrarea într-un "colectiv" în care nu credeam. La vremea aceea, Popescu era îndrăgostit de Ion Iliescu. În 1996, am fost "recrutat" la Radio "Europa liberă" de Nestor Rateş, care avea nevoie de un ştirist. Am trecut, aproape fără să vreau, dintr-un iad fără chip în paradis. Aici am absolvit adevărata şcoală de jurnalism. Din păcate, secţia română a REL nu mai există. E neplăcut să vorbeşti despre ceva care ţi-a îmbogăţit viaţa, dar nu mai este. Şi n-am s-o fac. Cert e că acolo am învăţat clar distincţia între individual şi colectiv. Am învăţat, cu greu, e adevărat, că jobul se face în echipă şi că viaţa privată e un alt tărîm. Lumi paralele. Acolo am învăţat să fac distincţia între ce anume împart şi ce anume păstrez pentru mine. Şi tot aici, raportul colectiv-individual a început să încline spre individual. În vremea asta, Popescu se transforma în jurnalist imparţial, redactor-şef şi patron, înfiinţa şi conducea asociaţii de presă ale jurnaliştilor-patroni. Patroni români sau străini de presă pe care urma să-i cunosc începînd cu 2004. Absolut întîmplător am ajuns să scriu pentru un mare cotidian, pe care-l dirija un mare jurnalist, dar al cărui proprietar devenise între timp un mic patron străin meschin. Vechil al patronului la Bucureşti a venit unul Tom (aşa am să-i spun eu, ca să nu-l recunoaşteţi voi), care bătea cu pumnul în masă în faţa marelui jurnalist şi-l întreba periodic: "De ce-i atîta PSD în ziarul meu?". Eram în 2004, în plină campanie electorală, pe vremea cînd PSD-ul nici nu visa că o să piardă puterea. Între timp, marele jurnalist s-a retras, alungat de micul patron. S-au cristalizat pe loc două tabere. Jurnaliştii, înarmaţi cu agenda publică şi adversari ai tabloidizării vieţii pe Pămînt, şi patronul, reprezentat de Tom şi ai săi. Întrebat ce părere are, Popescu asemăna ziarul cu o fabrică şi spunea ritos: "Că linia politică o fac redactorii (...) este, după părerea mea, o reminiscenţă comunistă. În nici o fabrică liniile tehnologice şi politica de producţie a fabricii nu le hotărăsc muncitorii, din cîte ştiu eu! Dacă renunţăm la modelul comunist, o hotărăşte patronatul împreună cu marketingul şi cine mai e pe acolo. Deci, dacă acceptăm asta la fabrici, de ce nu acceptăm asta la un ziar?". Asta spunea Popescu. Şi avea dreptate. În România, politica editorială a ziarelor e făcută de patron, în colaborare cu marketingul şi publicitatea. La vremea aceea, mi-a fost greu să accept asta. Acum nici măcar n-o mai accept. O trăiesc pe pielea mea. Chit că n-o accept. Şi între timp, am devenit tot mai individualist, nici măcar nu mă mai plimb printre oameni, mă uit la ei din maşină şi de la fereastră. Revenind la patroni, ei bine, asta numesc eu individualism extrem, absolut, cum vreţi să-i spuneţi. Opacitatea patronului de presă vis-

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.