Coaching sau... fitness?
Terapia, în limba greacă, este sinonim cu termenul "tratament" care se referă la procesul de remediere a unei tulburări, afecţiuni sau maladii, proces îndeobşte ulterior unui diagnostic. Această accepţie a termenului, extinsă asupra ansamblului de tehnici psiho-terapeutice, face o trimitere implicită la ideea de tulburare sau boală psihică şi, în acest fel, îngustează aria de accesibilitate a psihoterapiilor. Este aproape de la sine înţeles de ce un lider politic sau de afaceri are nevoie de coaching - în definitiv, toată lumea ştie că politica şi afacerile sînt "terenuri de luptă" şi că orice "luptător", oricît ar fi de bine pregătit, are nevoie de un "antrenor" sau coach care să-i ofere avantajul ochiului din afară sau al experienţei tactice - dar de ce ar avea nevoie de... (psiho)terapie? Cei care se luptă pe terenul vieţii sociale, politice sau al afacerilor sînt, în cele mai multe cazuri, oameni competenţi în domeniile lor de activitate, unii au părăsit "banca de rezerve" şi au ajuns să fie "titulari", tocmai datorită unor abilităţi ieşite din comun pe care doresc să şi le perfecţioneze, vor să împingă mai departe limita proprie de performanţă şi nu au nevoie de vreo vindecare sau de vreun pansament psihologic, pe care - adesea - le consideră ca fiindu-le necesare doar celor "slabi de înger". Aşadar, ce le poate oferi terapia celor care sînt mai degrabă interesaţi de coaching? Rămînînd pe teritoriul analogiei sportive, aş spune că orice demers de coaching reuşit şi-ar găsi o continuare benefică într-o psihoterapie, tot astfel cum performanţa sportivă de înalt nivel nu se poate realiza - oricît de bun ar fi antrenorul şi oricît de talentat sportivul - decît cu condiţia unei asidue pregătiri la sala de fitness. Putem învăţa strategii de planificare a timpului, de rezistenţă la stres, management al furiei, de negociere sau de focalizare a atenţiei şi toate acestea ne vor ajuta în mare măsură să gestionăm mai bine situaţiile curente sau pe cele de criză. Mai devreme sau mai tîrziu însă, toate aceste abilităţi învăţate se vor lovi de limite mai mult sau mai puţin înţelese de cel în cauză: conduite repetitive (în ciuda atîtor training-uri...), temeri inexplicabile, inhibiţii intratabile, poate chiar "discrete" simptome psiho-somatice sau "mici" atacuri de panică. Cu alte cuvinte, aşa cum pregătirea fizică a unui sportiv condiţionează în mare măsură performanţele acestuia şi aşa cum orele - adesea chinuitoare - petrecute în sala de fitness îl pot ajuta să-şi depăşească performanţele anterioare, tot astfel şi o psihoterapie reuşită poate lărgi "spaţiul mintal", flexibiliza modalităţi excesiv de rigide de funcţionare psihică şi facilita o integrare mai armonioasă a diferitelor interese şi dorinţe ale individului. Psihoterapia nu poate ţine loc de coaching, fie şi numai pentru că psihoterapeutul nu propune soluţii sau reţete, ci oferă pacientului său un "spaţiu de ascultare" liber de constrîngerile sociale uzuale şi intervenţii menite să promoveze înţelegerea şi acceptarea de sine. Reciproc, coaching-ul nu poate ţine loc de terapie, fie şi numai pentru că, oricît de bun ar fi antrenorul, acesta nu poate face apel decît la resursele deja cunoscute ale "performerului" său. Astfel, cele două demersuri se completează reciproc, indiferent de ordinea temporală în care ele sînt întreprinse. Alfred Dumitrescu este psiholog, psihanalist şi preşedintele Societăţii Române de Psihanaliză.
