Clişee despre România

Publicat în Dilema Veche nr. 184 din 16 Aug 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Canalul TV Discovery transmite de cîtva timp o emisiune intitulată Myth Busters, "Distrugătorii de mituri", în care realizatorii verifică mituri şi legende din cele mai ciudate, pentru a le confirma sau a le dovedi falsitatea. Eu aş propune oricînd o serie paralelă, înrudită cu ea şi uneori chiar concurentă, sub titlul generic de Stereotype sau Cliché Busters, "Distrugătorii de clişee". Aş lua odată la puricat, să zicem, clişeul cu resemnarea românului în faţa destinului. Adică românul stă, cică, aşa, ca o mămăligă şi aşteaptă să vină destinul peste el să îl arunce dintr-o parte în alta, să îl întîmple ori, poate, să îl lase în pace. Presupunem că ni se trage de la excesiva popularizare a baladei Mioriţa - sau, mai exact, a formei ei literaturizate în manieră romantică de Vasile Alecsandri, care nu mai are foarte multă legătură cu menirea iniţială a poveştii. A venit apoi şi G. Călinescu şi, spre fericirea profesorilor de literatură română, a selectat cumva patru mituri, pe care le-a considerat "fundamentale" pentru poporul român. Acest set de patru mituri e un construct ficţional călinescian şi o mistificare măreaţă, deci de succes: de atunci îi tot dăm în sus şi-n jos (în spaţiul mioritic) cu resemnarea ciobanului mioritic ca ipostază a destinului românesc. Resemnare? Seninătate în faţa morţii? Fals! Busted!, cum ar zice cei de la Myth Busters. În primul rînd nici o fiinţă vie nu se resemnează în faţa morţii apropiate. Nu o lasă biologia. Materia vie se opune instinctual şi din toate puterile, extincţiei. Poate că, dacă ciobanul mioritic ar fi fost budist, nu moldovean, mai puteam discuta, dar aşa... În al doilea rînd, dacă revenim la cele patru mituri "fundamentale" ale românilor, vedem că ele se bat uneori cap în cap. Presupunînd că baciul mioritic simbolizează atitudinea tipică a românului generic în faţa morţii, ce ne facem cu meşterul Manole, care încearcă să se opună destinului (e drept, fără prea mult succes)? Lăsat sus, pe schele, de un voievod orgolios, nemioritic, el încearcă din răsputeri să scape, în loc să se întindă pe scînduri şi să cheme şi el păsărele mii şi stele făclii, pentru splendida alegorie mioritică "moarte-nuntă". Aşadar, cum stă românul în faţa morţii, a destinului, a accidentalului: resemnat sau neresemnat? Sau depinde de meserie? Dacă-i cioban, e resemnat, dacă-i meşteşugar, nu mai e resemnat. În al treilea rînd, generalizarea prin sinecdocă a interpretării Mioriţei e una abuzivă. Baciul moldovean e echivalat cu românul generic. Dar baciul ungurean ce era? Ungur? Dar cel vrîncean? Vrînc? Să fim serioşi! Dacă românul generic ar fi resemnat în faţa destinului, atunci crima din baladă nici n-ar fi avut loc. Ungureanul şi vrînceanul s-ar fi resemnat ei cu ideea că moldoveanul are oi mai multe şi şi-ar fi văzut de oile lor puţine, oftînd: "Asta e, ’tu-i mama ei de viaţă! Ai noroc, ai, n-ai noroc, n-ai!". Procentual, două treimi din personajele umane prezente în Mioriţa îşi iau destinul în mîini şi doar o treime (un individ, poate chiar o excepţie) pare să se resemneze cumva. Dacă îl includem printre modelele generice şi pe meşterul Manole, procentul resemnaţilor scade drastic. De altfel, nici nu era nevoie de atîtea comentarii. Uitaţi-vă în jur şi căutaţi români resemnaţi în faţa destinului. De unde? Eu cred că ne-a plăcut - şi lui Alecsandri, şi altora - imaginea asta cu resemnarea. Noi, românii, cu resemnarea noastră metafizică... E ceva ce ne dă o aură romantică, aşa, cam ca melancolia maghiarilor, spleen-ul englezilor sau misterul sufletului rusesc. Eu zic că e clar. Din punctul meu de vedere, mitul ăsta e demolat. Data viitoare aş putea să mă ocup de Zburător. O să vă demonstrez că Zburătorul ăla vine chiar şi la englezoaice. Ştiţi, cum spune şi poezia: Or go to the old hags Sowrana or Flowerica,/ Or go to father Fatty, or visit wizard Wizz... "Tradiţionala ospitalitate românească..." Aurora LIICEANU A gîndi binele altuia Într-una dintre cărţile Irinei Nicolau, ea citează o observaţie a lui Horia Bernea, referitoare la români: "Românii au sensibilitate, dar nu au rafinament". M-am gîndit adesea la aceste vorbe, iar în unele discuţii cu amicii, ei mi-au spus că nu prea par a fi vorbele lui Horia Bernea - care avea sensibilitate, dar nu prea avea mari adîncimi filosofice -, că, mai degrabă, erau vorbele Irinei, care, în imaginarul ei, putea depăşi, din admiraţie, frontiera între propriile opinii şi cele ale altora. M-am gîndit retrospectiv la aceste vorbe, amintindu-mi de o experienţă din stagiile de cercetare din Maramureş, dintr-o iarnă din anii ’70, cînd o cercetătoare, parcă olandeză, pe care noi, românii, încercam s-o aranjăm să stea la o gazdă, s-a trezit cu următoarea ofertă. Ea va dormi, la alegere, fie în aceeaşi cameră cu gazdele - al căror pat avea un sertar sub el în care dormeau copiii şi un purcel mic -, camera fiind relativ încălzită, fie în altă cameră neîncălzită, în care se afla un pat flancat de borcane uriaşe cu murături. Dacă nu mă credeţi, am martori că spun adevărul. Să fie sărăcie? Să fie neînţelegerea unei nevoi pe care noi o includem, de obicei, în privacy? Nu, nu este sărăcie, îmi spun adesea şi mai ales cînd îmi amintesc şi de o colegă, cu un fond cultural rural "recent", care nu înţelegea, fiind în casa unui străin, la el acasă, în bucătăria lui, de ce acesta s-a supărat teribil cînd a surprins-o gustînd, cu o lingură, din ciorba pe care tocmai o gătea şi cu care mesteca ulterior gustatului. Am auzit adesea, de cînd eram copil, vorbindu-se despre cîte cineva - copil sau adult - că este scîrbos, că "nu mănîncă sau nu bea după altcineva". Am trăit, la ţară, tot în Maramureş, o jenă la fel de mare, dar fără revolta străinului cu ciorba, de mai sus, cînd ducîndu-mă la gazda mea în vizită, cu români, dar şi cu o nemţoaică, gazda a luat din grindă singurul păhăruţ pe care îl avea, plin cu muşte uscate, a băgat degetul în pahar şi a frecat cu el muştele, suflînd apoi în pahar, l-a umplut cu horincă şi ne-a dat - e drept cu inima plină de ospitalitate adevărată - să bem, pe rînd, umplînd paharul pentru fiecare dintre cei de faţă. Ei ciocneau cu sticla de horincă. Am avut pe atunci înţelegere pentru ei, îi cunoşteam bine, erau oameni darnici, dar înţelegeam şi supărarea celui cu ciorba. Mi-am zis că "nu-i duce capul". Erau sensibili, dar nu rafinaţi, oare? Dar ce să mai spun de gazda mea de pe vremuri, la Vama Veche, la care mergeam de ani buni, vară de vară, şi care mă ruga "să nu mă supăr că nu-mi schimbă cearceafurile, s-o înţeleg, că doar ne cunoşteam de ani de zile, căci tocmai i-a venit un client nou şi-i pune lui cearceafuri curate, că nu mai are altele!". Cum puteam oare s-o fac să înţeleagă că tocmai mie trebuia să mi le pună pe cele curate, din consideraţie faţă de fidelitatea mea? Dar, probabil că între a mai lua nişte bani pe o cameră şi fidelitatea mea, se aleg, cu toată dragostea pe care sigur mi-o purta, banii. Industria ospitalităţii - cum numesc unii turismul - nu este una de amor. Este una de confort, în care frontiera între privat şi public este bine înţeleasă. Cei care oferă servicii, şi nu amor de gazdă, se plasează cu mintea lor într-un univers în care un fel de corectitudine se îmbină cu o cultură a relaţiei cu străinul, în care, fără îndoială, funcţionează o istorie a intimităţii, a felului în care a evoluat raportul între eu şi altul, indiferent dacă este un străin-străin sau un străin-de-al tău. Desigur că gestionarea unei intimităţi, în care reguli culturale se structurează în timp, costă bani. Confortul are alte conţinuturi. A gîndi binele altuia nu înseamnă a-ţi proiecta binele şi toleranţele tale asupra altuia. Nu trebuie să interpretăm ca răsfăţ sau capriciu sau moft nevoia de un anume confort. Şi revin la sărăcie pentru că totuşi ea îngrădeşte accesul la evoluţia intimităţii despre care vorbeam. Oare cine face oferta publicitară pentru hoteluri nu realizează că a menţiona cu oarece emfază şi mîndrie că "toate camerele sînt prevăzute cu televizoare color" pare, astăzi, "ciudată"? Există o corelaţie, poetic spus chiar o armonie, între limitele raportului cu un necunoscut. Adesea o gazdă, un recepţioner - sau cineva din personalul unui hotel - şi un vînzător - uneori chiar patronul, în mod surprinzător - seamănă mult între ei. Par a fi puşi în locurile lor, ca şi cînd doresc să-ţi spună - verbal sau non-verbal - "mai lasă-ne în pace!". "Românul e ’oţ..." Radu PARASCHIVESCU Faptul şi raptul De obicei, cînd spui "Românul e hoţ", îţi îmboboceşte un surîs în colţul gurii. Ambiguitatea e la ea acasă, fiindcă aceste trei vorbe nu compun doar o sentinţă, ci şi evocarea admirativă a unei trăsături ştanţate din vreme pe memoria noastră mai absorbantă ca un tampon Libresse. Ramificarea acestui clişeu care trage după el zurgălăii unei mîndrii inabil mascate are două puncte terminus: hoţia pură şi adaptabilitatea de legendă. Ca pondere, probabil că sensul figurat al constatării "Românul e hoţ" surclasează sensul propriu. Românii care se descurcă sînt mai mulţi decît cei care bagă mîna în buzunarul aproapelui. Aceştia din urmă murmură o definiţie hîtră - "A fura înseamnă a găsi un lucru înainte să fie pierdut" - şi practică un sport în care obiectul de joc poate fi orice, de la lebăda vieneză, la propria căciulă. Dar nivelul lor de performanţă se poate măsura numai prin raportare la standardele înaltei şcoli de arte şi meserii din Oliver Twist, secţia manechine cu clopoţei. Pe cînd despre hoţii metaforici se pot scrie dizertaţii, teze de doctorat şi biblioteci. E românul hoţ cu adevărat? Dicţionarul şi eseurile cu iz antropologic aşa spun. Seria sinonimică pentru "a fura" înşiră un argou de o plasticitate aparte: a mangli, a şparli, a ciordi, a furgăsi, a şterpeli, a da cu jula, plus alte zece mîndreţuri lexicale. Pe de altă parte, imaginea românaşului deprins cu furtişagul din fragedă pruncie e şi ea la ordinea zilei. Românul fură deopotrivă la figurat (sărutări de la iubită sau meserie de la maistru) şi pragmatic (brăţări dacice sau teancuri de euro din casa de schimb). O face acum fiindcă microbul i-a fost inculcat de mic, de cînd învăţa la grădiniţă "Căţeluş cu părul creţ / Fură raţa din coteţ". Sau din şcoală, cînd episodul cel mai palpitant al Amintirilor din copilărie a fost - cum altfel? - mersul la furat de cireşe. Astfel dresat, bietul român n-are încotro şi trebuie să respecte foaia de parcurs. Se dezvoltă în felul ăsta o cultură a trişului care fixează ciupitativul printre modurile verbale din gramatica tranziţiei şi găseşte ecouri inclusiv în expresia ceva mai blîndă "dacă nu curge, pică". Pînă şi înţelepciunea populară e reformulată în termeni actuali şi împinge în faţă duioasa constatare "Cine fură doar un ou e un bou". Sau un mission statement pe stil nou, din categoria "Cin’ se ia cu mine bine / Îi iau haina de pe el". Însă vestita hoţie românească nu se referă doar la panglicari, şnapani, escroci, şuţi şi potlogari. Căci românul - insistă clişeul - nu e doar hoţ, ci şi ’oţ. Adicătelea şmecher, versatil, ingenios, uns cu toate alifiile, hîrşit, descurcăreţ. El cade mereu în picioare, nu iese în pierdere, o scoate la capăt şi se învîrte de-un gheşeft. Schimbarea de distribuţie trebuie consemnată viguros. Fiindcă aici nu mai avem de-a face cu borfaşul care-ţi subtilizează portofelul din poşetă, ci cu insul care smulge o concesie sorţii. Unhappy end-ul identitar e inevitabil. Românul hoţ şi românul ’oţ îşi dau mîna şi girează împreună un clişeu frecvent ca o obsesie şi concis ca datele din buletin. "Munţii noştri aur poartă..." Manuela PREOTEASA Din ţara lui Winnetou la Breaza Canicula anului trecut m-a prins în North Dakota, nordul SUA, unde mi-am petrecut cîteva zile la o fermă a unei familii de cowboy şi o după-amiază la o Pow Wow, festival al indienilor din rezervaţie, unde vedeai dansuri, culori, pene, mici indieni cu băsmăluţe imitînd steagul american şi nelipsita Coca (alcoolul era interzis). În altă zi, organizatorii locali ai programului Marshall - un program cu totul deosebit, (Programul Marshall - German Marshall Fund of the USA - este un program de cooperare transatlantică, schimb de experienţă între tineri lideri din Europa şi SUA) ne-au rezervat jumătate de zi pentru muzeul Lewis şi Clark din Washburn. Pentru şase ore în ritm american, te-ai aştepta la ceva grandios, în realitate e vorba de cîteva încăperi şi o poveste. Aventura din 1804, cînd cei doi au pornit-o pe Missouri în canoe, este reconstituită în zeci de feluri. În micul muzeu din Washburn, un tînăr indian americanizat ne spune povestea, ilustrînd-o cu obiecte, imagini proiectate, cu explicaţiile tehnice despre merindele luate pe fluviu şi nelipsita parte despre o presupusă idilă cu frumoasa însoţitoare indiană, în călătoria de 28 de luni şi 8000 de mile. E deja un clişeu (şi ar trebui să-l evit, dată fiind tema acestui număr) că americanii inventează cîte un muzeu din te miri ce. Mai mult, întreprinzătorii scenarizează povestea, invitînd excursioniştii cu aparate foto la gît să testeze, la propriu, aventura eroilor lor. Şi iată-ne într-o canoe, pe Missouri, la mii de leghe depărtare de casă, vîslind în ritmul cîntecelor franţuzeşti mobilizatoare (la iniţiativa colegei Marshall din Lyon). Vara aceasta, canicula m-a izgonit la Breaza, la o pensiune a unui cuplu de peste 70 de ani (el de 74), care ţinea în mînă tot - etaj, mansardă, garaj, căţel, BMW, meniul pentru turişti. Cu un fecior în America, altul cu afaceri în Bucureşti şi un altul asemenea, cei doi ignoră ştirile despre măririle de pensii, în schimb sînt supăraţi că furnizorul de Internet le întrerupe din cînd în cînd conectarea şi nu mai pot consulta e-mail-ul pensiunii (de care şi noi am dat tot pe Internet). Imaginea pensionarilor neputincioşi, despre care mă doare să aud bancuri cu legea de a trece pe roşu, e spulberată de lecţia de capitalism dată de cuplul septuagenar. O grădiniţă privată a închiriat etajul pentru vacanţă şi, totuşi, cele două generaţii nu se întîlnesc. Copiilor li se pregăteşte totul de către personalul grădiniţei, ei se bucură de hamacul din curte, de leagăne, bat mingea lîngă BMW, o oră pe zi îşi clătesc ochii cu superbele culmi (pentru că au nevoie şi de puţină mişcare), servesc mîncarea de la Bucureşti şi cam atît. Lipseşte povestea locului, proiectată poate nu ca-ntr-un film ca-n muzeul din Washburn, dar măcar rememorată lîngă o aburindă mămăliguţă cu brînză. Proprietarii de pensiune, de loc din Bucureşti, acresc ciorba cu lămîie şi sînt mai conectaţi la străinătăţuri decît la specificul local. În tot mai multe pensiuni montane - chiar şi pe Valea Şimonului, unde o găseşti pe Mama Cozonacilor, sau la Tuşnad - termopanele au luat locul obloanelor, untul făcut în casă e înlocuit cu cel de supermarket, brînza de burduf şi felia de caş stau lîngă salam şi şunca de Praga. Vedem în creierii munţilor catîri pictaţi cu graffiti. "Copiii ăştia", spune cu năduf un om dintr-o curte. O fi un localnic, o fi cineva "colonizat" în zonă - e greu de spus cînd priveşti maşinile cu număr de Bucureşti, Constanţa sau de aiurea, parcate în spatele grilajelor înalte, lîngă grătar. Nu mai vezi rucsacuri în spate. Părinţii sînt prea obosiţi şi preferă să ardă o fleică pe cărbuni. Poveştile drumeţiei, ale aventurii, ale călătoriei cu trenul sau cu alte mijloace, unde poţi intra în vorbă, au fost înlocuite, treptat, cu aerul condiţionat din spatele geamurilor perfect închise ale autovehiculului personal. Nu demult, treceam prin Piaţa Victoriei într-un Jeep condus de tatăl unei superbe fetiţe blonde, care îmi spune: "Eu am o casă cît un bloc". Şi, cum tocmai lăsam în urmă sediul BRD de pe B-dul Mihalache, copilul reacţionează: "Cînd am să fiu mare, n-o să lucrez într-un bloc ca acesta, o să-l am". Astfel, lecţia acumulării ia locul poveştii. Micuţii descoperă în ei dorinţa de a fi Trump, miliardarul turnurilor gigant, mai degrabă decît călători-povestitori pe meleaguri care îşi pierd - fără să şi-o conserve - identitatea, ca în aventura multiplicată a lui Lewis and Clark de pe Missouri. "Codru-i frate cu românul..." Tudor Călin ZAROJANU Ba cu maghiarul! Sau cu cehul... Înţelepciunea milenară a poporului - aia care stipulează că "Ulciorul nu merge de multe ori la apă" (vezi, de pildă, marii corupţi şi marii hoţi), care ne asigură că "Paza bună trece primejdia rea" (după 18 ani în care administraţia locală a fost stupefiată de fiecare venire a iernii, în sfîrşit autorităţile erau pregătite cu arme şi bagaje împotriva nămeţilor, ba şi a inundaţiilor, drept care am avut 44 de grade la umbră) şi care constată bucuroasă că "Aşchia nu sare departe de trunchi" (lucru care nu pare să-l consoleze pe un serios şi gospodar Ion, al cărui fiu Ion Ion e orice în afară de serios şi gospodar) - înţelepciunea populară, aşadar, a stabilit, între multe asemenea sentinţe minunate: "Codru-i frate cu românul". Dacă-ţi vine-n minte ori auzi vorba asta, fireşte că prima reacţie e să te întrebi: "Da’ invers?". Drept e că şi Abel era frate cu Cain. Relaţia vegetaţie-populaţie, în spaţiul mioritic, are o istorie, din care - de altfel - se trage zicala analizată aici. Au fost, aşadar, vremuri în care românii se ascundeau în codru. De ce? Păi, ca să nu stea în calea invadatorilor. În Şcoala ludică a lui Ioan Groşan, un dac ajunge în faţa lui Octavian Augustus, care, între altele, îl întreabă "- Da’ popoare migratoare aveţi? - Cum nu!? În fiecare zi trece cîte unul! - Şi voi ce faceţi? - Ne tragem pe marginea drumului!". Problema pare să fie aceea că ne-am ascuns atît de bine printre tufişuri de nu ne-am mai găsit nici noi după aia. Unii zic că nici pînă azi. Şi asta în ciuda unui recent fost preşedinte, convins că p-aci erau universităţi pe cînd occidentalii - care vor să ne dea lecţii de europenism - zburdau prin păduri cu căprioarele şi mistreţii. Bine, ne-am ascuns ce ne-am ascuns, după care - tot istoria zice - am început să ne jucăm de-a butaforia cu codrul, prăvălind copaci în capul duşmanilor sau chiar făcînd arborii să pară oşteni (ştiu că e o imagine ruptă din Bollywood, dar aşa ne-au învăţat la şcoală, iertare), ca să se sperie invadatoru’ şi să ne dezinvadeze. Numai că vremurile acelea au trecut. De mult. Acum, singura relaţie a românului cu codrul este una care provoacă pe şira spinării oarece refrişare: defrişare. Şi, să ne înţelegem, nu e vreo chestie capitalistă rapace. Legendele pe care le-aţi auzit înainte de 1990 despre strugurii cumpăraţi de străini pentru lădiţele de lemn şi cîntarele - pentru soclurile din acelaşi material, că Vestul nu era fraier să-şi taie propriii copaci, sînt adevărate. Ceea ce, în paranteză fie spus, este un bun răspuns (nu singurul) la întrebarea (fals) exasperată a unora: "Dar atunci cum puteam să exportăm atîtea!?". E drept, acum nu mai exportăm nici lemnul. Îl tăiem şi gata. În locul copacilor cresc frumoase vile şi palate. Drept care azi codru-i frate cu maghiarul. Sau cu cehul. Sau cu filipinezul. Noi nu, niciodată, noi nu! "La trecutu-ţi mare..." Dan C. MIHĂILESCU Tradiţia lu’ Peşte În cele ce urmează facem doar un mic exerciţiu retoric. Sînt sigur că ştiţi - şi simţiţi - la fel de atroce ca mine hohotitoarea antinomie dintre dîrzenia clişeului şi tristeţea păguboasă a situaţiei din teren. Lucru valabil, mai mult ca sigur, şi în cazul celorlalte clişee ţintuite în vecinătate. Pe cît de ritos, apodictic, irepresibil şi irevocabil sună sentinţa, pe atîta de contrazicătoare-i este realitatea. Închid oleacă ochii şi surîd sardonic revăzînd mental pentru a mia oară scena din disneyana Carte a junglei, cu King Louie în urma prăbuşirii templului, rămas singur, cu ultima piatră pe creştet, după lupta maimuţelor cu Baloo: toată tradiţia dărîmată, trecutul spulberat, numai iluzia (clişeul) mai rezistă într-o suspendare cît se poate de ambiguă. Numai nimicul ne-a rămas, încărcat cu wishful thinking. Din cît sună mai abitir-eroic frazeologia de manual, dintr-atîta ne fuge pămîntul de sub picioare şi ni se goleşte sufletul. Da: "românul nu piere", "că noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămînem", "valorificarea moştenirii culturale", "ţineţi aproape, să nu ne pierdem tradiţia, bunul suprem", "cultul strămoşilor", "cinstirea tradiţiei", "facem şi noi ce au făcut din moşi-strămoşi străbunii noştri", "eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul", "Basarabia, pămînt românesc", festivalul Cocoşului de Hurezi, "Bucovina, ţară de dor", "refacerea ţesutului arhaic", ochi holbaţi, piept umflat şi burta-nainte, priviri crîncene peste Carpaţi şi pumni încleştaţi, încruntări şi spumegaţii anti-"bozgoreşti", anti-"muscăleşti" ş.a.m.d. În fapt, din cît se desfăşoară mai demenţial viziunile coruţiene cu Decebal ca precursor al lui Pleşiţă şi insinuarea bubuliană ca pacostea diabetului în sîngele dacogetic, dintr-atîta pasc mai viguros oile prin sanctuarul solar de la Sarmizegetusa, căpşunarii Maramureşului îşi împing în şanţ bisericuţele de lemn ca să-şi "tragă" ocoş minicatedrale-n marmură italiană ("musai mai înalte ca ale uniţilor"), în vreme ce la crîşma satului se bea ţuică rezultată din materii fecale, se urinează pe cruci în cimitir şi se fură piatra de la cavouri, înmormîntările se transformă ("conform tradiţiei") în paranghelii, taraful de la horă nu mai iese din manelele Ferentarilor, vestimentaţia "din bătrîni" a devenit de mult apanajul chinezăriilor de la second hand, la gura satului se dezbat cu precădere telenovelele hispanofone, visul preoţelului de ţară este compus din viluţa şi merţanul (rezultate, logic, din fonduri Phare) ale şefului de post şi, în general, tot ceea ce intelectualul paseist fantasmează mirceavulcăneşte pe tema tradiţiei şi "aristocraţiei rurale" e hărtănit în mahalagismul tuciuriu, sedentar sau nomad (după zonă). Şi totuşi. Trag nădejde că tocmai dinspre nişa intelectual-paseistă vor reveni, în timp, recuperarea tradiţiei, respectul datinilor, cultul rădăcinilor ş.a.m.d. Aşa cum, altădată, studenţii strîngeau porumbul de pe tarla sub privirile dispreţuitor-îngăduitoare ale localnicilor abulici, în viitor adolescenţii perindaţi astăzi prin Muzeul Ţăranului Român şi familiarizaţi la Stavropoleos cu muzica bizantină îi vor redeprinde pe băştinaşi cu specificul Locului. Deja i-am văzut aducîndu-le reţete de colivă mătuşilor care încă poartă gumari, dar comandă pizza la telefonul mobil şi se salută cu "hola, fată!". "Fetiţe dulci ca-n Bucureşti..." Florin IARU Frumoasele românce Ce să ne ascundem după deget, după mondializare şi după corectitudinea politică? România are fete frumoase, frumoase foc, cu duiumul. Nici nu apuci să întorci bine capul, că dai de acea varietate a frumosului care face specificul locului! Diversitatea formelor e atît de pregnantă, încît te întrebi dacă frumuseţea e expresia unei idei sau dacă e o lucrare a speciei, mult mai profundă. Străzile strălucesc, bulevardele viermuiesc, cluburile bulucesc. Blonde prelungi, blonde mignone, roşcate cu ochi verzi şi piele albă, şatene de-ngheaţă puţul, şatene cu ten măsliniu sau pistruiate, brunete (focoase, mie-mi spui?) cu o supleţe sau o distincţie nemaivăzută... Densitate de frumuseţe neobişnuită în alte părţi. Dar frumuseţea asta pe metrul pătrat nu foloseşte la nimic! Dacă priviţi în perspectivă civilizatoare, veţi constata că, formal, frumuseţea e dăunătoare. Cine spunea că numai popoarele leneşe au femei frumoase? Mai bine v-aş întreba de ce frumuseţile româneşti nu depăşesc curticica locală, de ce se urîţesc, de ce devin atît de lesne comune... În istoria lumii, frumuseţea românească e egală cu zero. Dacă sînteţi convinşi că bubulii ne asupresc frumuseţea, că o conspiraţie mondială mînjeşte cu noroi ideea românească de frumos, opriţi-vă aici! Nu are rost să citiţi. Doare... Nu e suficient să fii dăruit de natură, mai trebuie să şi asuzi. Frumuseţea e ca talentul. Toţi copiii au talent, maturi dăruiţi sînt mult mai puţini. Din punctul ăsta de vedere, frumuseţea României e o copilărie fericită care nu se maturizează. Un copăcel entuziast care rodeşte năvalnic. Problema e nu că nu am avea frumuseţe, ci că tradiţia românească nu ştie - şi nici nu vrea - s-o păstreze! Dar de ajuns cu teoria, iată povestea: Am locuit o vreme pe lîngă Bucur Obor. Bloc muncitoresc, fii ai poporului. La un moment dat, prin ’86, a crescut pe sub ferestre o fată extraordinară. La şaisprezece ani sălta privirea de sub orice pălărie, la şaptesprezece, bărbaţii care cochetau cu vîrsta ingrată deveneau şi mai neliniştiţi. Respira sexualitate şi frumuseţe deopotrivă (ce altceva e frumuseţea umană decît o sexualitate spiritualizată?), avea acea armonie la care consimţi instinctiv. Cînd ieşeam din bloc, îmi zbura privirea, că voiam, că nu voiam. Şi nu voiam. Fata ştia că e dăruită, că înăbuşă din faşă orice împotrivire. În mijlocul cercului ei de prietene îşi dădea aere, îşi sălta bustul, îşi rotea fustiţa. Deja avea apucături seniorale, acorda şi retrăgea favoruri. Am plecat şi am revăzut-o întîmplător după trei ani. Unde zburase misterul? Avea acum douăzeci de ani şi, ciudat, puteam să-i analizez fără nici o tresărire trăsăturile îngroşate şi oarecum prosteşti, hainele ţipătoare, machiajul infect. Apoi am auzit-o vorbind. O ţaţă îngîmfată. Prostia o acoperise cu o pastă groasă. Unii ar putea pretinde că era încă frumoasă, dar, cum simţul estetic are cartiere şi etaje, ea migrase către periferie. Nu lucrase nimic asupra propriei frumuseţi. Uitaţi-vă ce repede apun fetele din România. Ceva/cineva le împinge din spate s-o facă repede. Dar ăsta nu e destinul!

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Răzvan Lucescu, „îngropat“ în bani: suma primită de la magnatul grec, patron la PAOK Salonic
La 55 de ani, fiul legendarului „Il Luce“ și-a câștigat reputația de tehnician de elită prin rezultate impresionante. Titlul pe care l-a cucerit cu PAOK, pentru a doua oară, confirmă această realitate.
image
Experiența copleșitoare a doi români printre tătarii din Rusia. „România? Fantastică țară!” VIDEO
Cristi și Ralu, doi cunoscuți vloggeri români, au ales să meargă în Rusia, dar nu oriunde. Cei doi au ajuns la Kazan, capitala Tatarstanului, iar experiența lor a fost una copleșitoare
image
Vârsta de pensionare se va modifica la fiecare 3 ani. Cum pot ieși femeile mai devreme la pensie
Un articol din noua lege a pensiilor, care intră în vigoare de la 1 septembrie 2024, prevede că vârsta de pensionare se va modifica la fiecare 3 ani.

HIstoria.ro

image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.
image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.