Clientul meu, prietenul meu

Publicat în Dilema Veche nr. 800 din 19-25 iunie 2019
Clientul meu, prietenul meu jpeg

Cînd mergi în Turcia, la cumpărături, de multe ori auzi acea chemare a negustorilor: „My friend, come here!“. Acel „prietenul meu“, chiar dacă de multe ori este un soi de tic verbal, ascunde, totuși, în el esența negustoriei: să știi să atragi clienții, tratîndu-i ca pe niște prieteni, nu doar ca pe simpli necunoscuți. Iar negustorul turc știe să creeze acea atmosferă de familiaritate, în care tu, clientul, să nici nu mai simți că scoți bani din buzunar, ci că ieși de două ori în cîștig: pe lîngă un bun achiziționat, rămîi și cu o stare de mulțumire.

Nu pot spune cum stăm în România cu această știință a negustoriei și nu pot generaliza făcînd un portret al vînzătorului român, însă, cu siguranță, cel mai bun barometru ar fi o punere în balanță: de cîte ori am fost impresionați de cîte un vînzător care ne-a înseninat ziua și de cîte ori am simțit că ne sare muștarul din cauza indolenței, a nepăsării și chiar a prostiei altora.

În ceea ce mă privește, un vînzător bun este o pasăre rară. Vorbind de „vînzător“ mă refer la o întreagă gamă de angajați în domeniu, de la barmani și chelneri la oameni care lucrează în magazine sau în companii, dar și la cei stradali – cei din urmă părîndu-mi a fi cei mai pricepuți într-ale negustoriei.

Odată, mergînd spre casă, am dat peste o bătrînă cu un coș cu tot felul de flori. Eram chitită să cumpăr crizanteme, dar bătrîna m-a îmbiat să iau tuberoze, spunîndu-mi că „nu le cumpără nimeni și e păcat de ele, că nu mai apucă și ele să bucure pe cineva“. Un mic șantaj emoțional, dar cum poți rezista unei asemenea poezii?

În ceea ce privește chelnerii, aici e o întreagă gamă. De la plictisiții cărora de pomană le cerșești atenția, căci sînt prea ocupați să se întrebe ce anume caută ei în viața lor, la cei care te copleșesc cu prezența, de parcă mai au un pic și se așază la masă cu tine. Destul de rar mi a fost dat să întîlnesc, cel puțin în România, chelneri cu adevărat meseriași, care nu doar că sînt unși cu toate alifiile ospitalității, a căror prezență discretă o simți doar cînd ai nevoie de ei, dar își și cunosc pe deplin marfa.

Bunăoară, acum cîteva săptămîni, am avut parte de un asemenea exemplu. Într-un restaurant din Cluj, la care am aterizat din întîmplare (și mai ales de foame), un restaurant de la care nu aveam, așadar, prea multe pretenții, am întîlnit un chelner desprins parcă din filmele britanice cu nobili.

Nu doar că ne-a întîmpinat ca și cum am fi fost deja de-ai casei, dar ne descria în amănunt orice fel de mîncare de pe meniu (restaurantul avînd specific indian), știind să facă recomandări perfecte, în funcție de preferințele fiecăruia. Cireașa de pe tort a venit cînd am cerut o bere Afligem. Chelnerul cunoștea întregul ritual de servire a respectivei beri – musai în două pahare, 90% într-unul, iar esența de 10% turnată cu grijă în celălalt, pentru degustare. După vreo două ore de festin, ne-a întrebat, cu delicatețe, dacă nu ne-ar deranja să plătim, căci restaurantul s-a închis, adăugînd însă rapid că noi putem rămîne în continuare, căci el oricum mai are „mult“ de lucru – restaurantul fiind gol. Bineînțeles că bacșișul lăsat a fost pe măsura profesionalismului și inteligenței chelnerului respectiv. Episodul ne-a încîntat, însă ne a lăsat și cu un îndelung oftat – căci așa servire, mai rar.

La polul total opus, într-un restaurant de lux din centrul Bucureștiului, după ce am așteptat îndelung pentru orice – meniu, drink, scrumieră, mîncare, nota de plată –, am avut neplăcuta surpriză să vedem nu doar că bacșișul fusese inclus, fără să fim anunțați, pe nota de plată (într-o țară unde servizio nu este totuși o tradiție), dar că fusese inclus și de două ori. Pînă să ne dăm seama, mai lăsasem încă un bacșiș pentru chelner – care nu a reacționat de nici un fel. Abia cînd am verificat nota de plată și i-am atras atenția, a ridicat din umeri și, hlizindu-se ușor, ne-a spus doar: „He-he, au făcut băieții o greșeală, nu-i nici o problemă“.

Acest „Nu-i nici o problemă“ cînd de fapt este, această meteahnă a unor vînzători, care cînd fac o boroboață nu-și cer scuze, ba mai mult, se și comportă ca și cum „nu-i mare lucru“, am întîlnit-o și la „case mai mari“. Vorbesc despre angajații din companii, despre care presupui că au parte de un training serios în ceea ce privește relațiile cu clienții.

Acum două luni am vrut să schimb un abonament de televiziune prin satelit, solicitînd companiei televiziunea prin Internet, la care tot făceau reclamă. Inițial am sunat, crezînd că se poate rezolva la telefon. După vreo douăzeci de minute de așteptare, intru în legătură cu un operator care, auzind doleanța, mi-a spus, scurt „Nu se poate“ – motivînd că în zonă nu există infrastructura necesară pentru televiziune prin Internet. Norocul meu a fost să am un frate informatician, care îmi spusese că IPTV-ul n-are nici o legătură cu infrastructura invocată de operator. Așa că, înarmată cu nervi tari, am mers la unul dintre centrele companiei, să vorbesc direct cu cineva.

Din start am observat că, în biroul lor elegant de pe Magheru, angajații stau pe scaune înalte, la mese înalte, iar clientul, în picioare în fața lor. Un soi de reeditare a posturii „cu căciula în mîini“. I-am spus unei doamne despre ce era vorba. Bloc în reabilitare, antena demontată, am nevoie să schimb serviciile, căci altfel nu voi mai avea acces la televiziune, luni bune.

Reacția doamnei a fost la fel de categorică cum fusese a operatorului. „Nu se poate.“ Insist, spunîndu-i că aș vrea totuși să încerce, căci altfel mă pierde de client – urmarea firească fiind rezilierea contractului. Oftează, dă ochii peste cap, își cheamă un coleg căruia îi repet toată povestea. Colegul: „Nu se poate“. Insist, enervată de inerția acestui „nu se poate“. Cei doi își cheamă un al treilea coleg. Deja mă vedeam ca un personaj din povestea copilăriei mele, cea cu ridichea uriașă pe care se chinuie s-o tragă din pămînt toți ai casei, rînd pe rînd, inclusiv șoricelul.

A urmat o negociere absurdă. Pe de o parte ei, „vînzătorii“, cei care se presupunea că trebuia să mă mențină client al companiei, rămăseseră blocați în „Nu se poate“. Pe de alta, eu, „clientul“, care se ruga de ei să încerce. Pînă la urmă, vînzătorii au cedat. Au întocmit zeci de documente, au reziliat vechiul contract (în loc să facă transfer de abonament), au întocmit altul etc. etc., cu avertizarea că, „dacă nu merge, ați făcut-o pe barba proprie“.

Surpriza nu a fost că „a mers“ (și încă foarte bine, în ciuda reticenței tuturor angajaților companiei – care au demonstrat nu doar că nu-și cunoșteau propriile servicii, dar nici nu-și dădeau interesul să păstreze un client), ci că timp de două luni factura pentru noul abonament a venit aproape triplă – fiindu-mi facturate două, respectiv trei abonamente fictive. După alte telefoane, mail-uri și discuții, s-a ajuns la concluzia că „o să se rezolve“. Bineînțeles, din nou, fără scuze.

Iar aici nu este vorba doar despre incompetență sau proasta pregătire a angajaților care lucrează în serviciile de vînzare, ci și despre proverbialul „fel de a fi al omului“. Să vinzi ceva nu este deloc simplu. Nu este sau nu ar trebui să fie la îndemîna tuturor. Căci pentru a fi un bun vînzător nu e suficient să mergi pe la cîteva cursuri de training și să crezi că, peste noapte, prinzi știința negoțului și a relației cu clienții, ci e musai să ai și personalitate și charismă, și, mai ales, să-ți placă ceea ce faci.

Pentru că am întîlnit și vînzători care îți umplu, fie și pentru cîteva clipe, inima de bucurie, cu zîmbetul și cu dorința lor de a te face să te simți bine – iar aici trebuie să amintesc de o doamnă casieră, la un Mega Image de pe Magheru. Oricît de prinsă ar fi, la orice oră, își salută fiecare client în parte, îl „conversează“ voioasă, în timp ce mîinile îi merg șnur, lăsînd acea adiere plăcută a unui contact uman autentic. Și pot să pun pariu că doamna nu este motivată neapărat de salariu, dar se pricepe și simte o reală bucurie la contactul cu alți oameni, pe care îi tratează ca pe niște prieteni. Pentru că doamna are înnăscut în ea acel miez al negustoriei de succes pe care l-am depistat și la negustorii turci: clientul meu, prietenul meu.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.