Cîţi români mai fac parte din naţiune?

Naţiunea este formată din ansamblul persoanelor conştiente că sînt unite prin origine, limbă, legături istorice, religie, tradiţii, cultură şi un anumit teritoriu. Nici unul dintre aceste elemente nu reprezintă o condiţie absolut necesară pentru existenţa unei naţiuni şi toate la un loc nu sînt suficiente pentru a contura o naţiune. Lor trebuie să li se adauge liantul subtil, indispensabil, al aspiraţiilor şi idealurilor comune întregii populaţii, pentru ca aceasta să se constituie într-o naţiune. În ecuaţia dăinuirii unei naţiuni, valoarea unei istorii milenare şi glorioase tinde către zero. Nu reperele solide ale trecutului, ci visele, chiar utopice, despre viitor, sînt cele care dau măsura persistenţei naţiunii. Cum se prezintă naţia română la începutul mileniului trei? Mai au românii năzuinţe care nu se pot împlini decît în cadrul naţiunii, care să compenseze inerentele forţe centrifuge - mult potenţate de globalizare şi de tendinţa accentuată de nivelare a culturii şi civilizaţiei - şi să îi strîngă sub acelaşi stindard? Identificarea duşmanului comun, precum şi proximitatea unor momente istorice importante pot servi drept catalizator al sentimentului naţional. Ele se pot substitui, în momente de criză, numitorului comun al identităţii naţionale, dar nu reprezintă o soluţie pe termen lung. Recent, în ultimul deceniu şi jumătate, românii s-au unit în jurul proiectului de aderare la NATO şi integrare în Uniunea Europeană. Neîndoielnic, acesta a fost dezideratul care a coalizat toate energiile şi a făcut ca românii să accepte că interesele individuale - de securitate, prosperitate şi, eventual, recunoaştere - nu sînt neapărat divergente şi că pot fi cel mai bine urmărite printr-un efort colectiv. Aşteptările comune, legate de momentul aderării euro-atlantice, i-au făcut pe români să se comporte ca o naţiune. Cum acest stimulent începe să se apropie de sfîrşit, e legitim să dorim să aflăm ce va urma şi să încercăm o evaluare a stării naţiunii. Se impune, în acest context, o abordare cantitativă, care să ofere răspuns întrebării: cîţi dintre români mai fac parte din naţiunea română? Făcînd abstracţie de unii dintre românii din ţară, ale căror sentimente faţă de naţiune sînt amestecate, dar a căror apartenenţă la naţiune se prezumă, pînă la proba contrară, există două grupuri extrem de importante de români cu un statut incert, dacă îi raportăm la naţiune: românii din Republica Moldova şi cei din diaspora (privită unitar, fie că e vorba despre exil sau despre emigraţia mai veche sau de dată mai recentă). În dezbaterea raporturilor României cu Republica Moldova, se ignoră de regulă - din motive ce ţin fie de o aberantă corectitudine politică, fie de o insuficientă înţelegere a problemei în cauză - subiectul naţiunii. Cîtă vreme unirea înseamnă aducerea în cadrul teritoriului rezultant a mai multor componente ale aceleiaşi naţiuni, nu se poate vorbi despre ratarea, în 1991, a unirii României cu Republica Moldova şi, în general, despre unire între aceste două state, fără a demonstra, în prealabil, că românii şi moldovenii constituie, şi în prezent, părţi ale aceleiaşi naţiuni. Altminteri nu poate exista unire, ci mai curînd o "integrare", similară celei în Uniunea Europeană sau în alte organizaţii supranaţionale. Privită dintr-o asemenea perspectivă, tema unirii încetează să mai fie un subiect diplomatic sensibil: ea se va produce sau nu, în funcţie de felul în care cele două grupuri de români se raportează unii la alţii şi la naţiune. Insistentele reproşuri aduse diasporei române pentru insuficienta implicare în acţiuni concrete de lobby în favoarea ţării noastre trebuie abordate similar. Face diaspora, din oficiu, parte comună cu trunchiul naţiunii? Opţiunea românilor din exil sau emigraţie, de a sprijini ţara de extracţie, este, pînă la urmă, individuală şi încercările de a naţionaliza diaspora sînt cel puţin hazardate. Nu puţini dintre ei au optat deliberat - cu preţul unor traume greu de intuit - pentru un statut căruia termenul de diaspora nu i se potriveşte. Unii au evadat din sînul unei naţii căreia, din varii motive, simţeau că nu îi mai aparţin. Ei rămîn români, dar apartenenţa lor la naţiune nu se prezumă şi nici nu poate fi colectivă, ci ţine de decizia fiecăruia. Desigur, abordarea teoretică, obiectivistă, a stării naţiunii nu este suficientă, şi nici productivă. În salvgardarea identităţii naţionale şi în cultivarea unui patriotism de bună calitate, nu teoreticienii, ci statul şi, în subsidiar, organizaţiile neguvernamentale sînt chemate să joace rolul principal. Dacă aceşti actori continuă să rămînă pasivi, sau dacă activismul lor este prost direcţionat, putem vorbi despre un moment de cumpănă al naţiunii române. Integrarea europeană şi implacabilul curs al istoriei fac ca în prezent toate popoarele europene să se confrunte cu declinul statului naţional şi cu o diluare a identităţii naţionale. Cum, în materie de populaţie, funcţionează principiul naţiunilor comunicante - ceea ce pierde o naţiune, cîştigă o alta - românii au în viitor următoarele variante: fie vor fi iarăşi ce au fost, şi mai mult decît atît, sau (sumbră perspectivă) se vor disipa cu totul în sînul altor naţiuni, fie naşterea unei identităţi reale europene ne va îngloba pe toţi într-o ipotetică mare naţiune europeană. Nici cei mai exaltaţi euro-optimişti nu îndrăznesc să facă pronosticuri referitoare la apariţia naţiunii europene. Deşi improbabil, pe termen lung un asemenea scenariu nu e imposibil. Fără un deosebit efort de imaginaţie, multe din elementele definiţiei formale a naţiunii pot fi contabilizate în favoarea acestei idei. Şi cum nici imaginea duşmanului comun, încă difuză, nu va întîrzia să se contureze, în anul 3000, la recensămîntul populaţiei Uniunii Europene, s-ar putea să mai fie doar cîţiva excentrici care, asemenea "dacilor" anului 2002, se vor declara "români" şi nu "europeni", ca restul concetăţenilor lor.