Cîteva piese pentru un puzzle al Criticii

Ion BARBU
27 octombrie 2005
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Daţi-mi voie să fiu exhaustiv. Şi, mai ales, dezagreabil: tema o cere! Mai întîi, puţină "fenomenologie". Se ştie, criticii nu sînt iubiţi. Artiştii îi consideră paraziţi. Ceilalţi critici îi consideră acoliţi (ai artiştilor) sau nu îndeajuns de şcoliţi. Iar publicul nu-i consideră nicicum: abia dacă-i identifică pe radarul faimei. Dacă-mi e permis să mă refer la breasla din care, măcar teoretic, fac parte, aş spune că vezi de toate soiurile şi culorile. Ar fi, mai întîi, Criticul-Vestală, prezent oriunde se-ntîmplă vreun eveniment cinematografic ori monden, pe scenă, drept ca un stîlp, iluminant ca un felinar stins, în aceeaşi uniformă "de ceremonie", recitîndu-şi litania de lemn... Apoi Criticul-Vedetă, a cărui Voce e mai cunoscută decît Chipu-i şi-al cărui Chip e mai cunoscut decît ceea ce scrie - dar nu-i bai: pe Cutare nu-l interesează ce spune, ci doar dacă ceea ce spune apare la TV... La celălalt capăt al spectrului îl avem pe Criticul-Antivedetă, atît de vanitos încît îşi scrie numele cu iniţiale mici şi-atît de convins de perfecţiunea Gustului său încît L-ar impune prin lege... Alt caz, Criticul-Egolatru: tot ce scrie, indiferent despre ce scrie, are legătură cu El - cu stările lui, cu exaltările lui şi cu momentul astral în care stările & exaltările de pe ecran s-au topit, memorabil, în sufletul lui... Criticul-Apostat, apoi: a avut o tinereţe "acomodantă" pe care încearcă s-o uite şi, de aceea, simte nevoia ca acum, la deplina maturitate, să ridice tonul, acuzator, şi să radă tot ce-i aminteşte de vechile tovărăşii... În fine (recunosc: nu pot fi exhaustiv!), Criticul-Vexat: e convins că este, tot timpul, victima unei nedreptăţi, meritele sale nu sînt niciodată apreciate la justa lor valoare, tinerii dau din coate ca să se bage-n faţă şi să-i ia faţa, şi, în fond şi la urma urmei, "pentru cine scriem noi?, standardele au scăzut, referinţele noastre se pierd în eter, nu mai merită, nu mă mai merită, vreau să mă retrag..." Başca cioporul de lăudătoare a tot soiul de slătioare - festivaluri mici pentru ambîţuri mari -, "condeie" mereu mercenare pe care le cumperi c-un sejur la munte şi un blid de ciorbă... Cum să-i "iubeşti" pe toţi aceşti oameni?! Sînt unii care pretind că un critic ar trebui să "se priceapă" - la modul concret! - la arta pe care o critică; dacă e critic de film, de pildă, să ştie să filmeze, să poată trage un cadru, dom'le! În faţa unei asemenea pretenţii, chipurile "îndreptăţite" (dar care mie, nu ştiu de ce, îmi evocă îndemnurile ceauşiste: "Nu cu mapa, ci cu sapa!"), în faţa unui asemenea muncitoresc ultimatum, ce poţi să mai zici?... Eu, de pildă, zic aşa: Mă laşi!? This is bullshit, man! E ca şi cum aş spune că mata, operator (regizor, sunetist, monteur etc., etc.), ar trebui să ştii să scrii (eventual, o cronică) pentru a înţelege ce zic eu aici. Sau că nu pot critica o mătură pînă nu învăţ cum se face! Credeţi-mă, ştiu să recunosc o mătură proastă atunci cînd o văd; idem pt. un film... Ar mai fi şi chestia cu "toţi ne pricepem". Mai ales la film, că vorb-aia: e arta cea mai populară, păi nu? Păi, nu. O fi ea populară, dar asta nu-nseamnă că nu este - totuşi - artă şi că, deci, o oareşce "pricepere" în a o înţelege e necesară. Adică: mulţi văd, puţini cunosc, şi mai puţini ştiu să privească. La şcoala generală nu se face, la liceu nu se face - dar, la o adică, ce-l împiedică pe Nea Ghiţă, de la Sculărie, să spună că lui nu-i place "Igmar" Bergman de pe TVR Cultural?! Evident, nimeni. Ba chiar, Nea Ghiţă este încurajat să-şi declare dez-gustul de Bergman cît mai dezinvolt şi mai vehement, doar trăim într-o democraţie! Mai mult: presa, mai ales presa "culturală" (noroc cu ghilimelele...), s-a umplut de NeaGhiţi sau de fiii, fiicele şi nurorile lu' Nea Ghiţă - detaşamente pestriţe de "formatori de opinie" pentru care cuvîntul "deosebit" este un nec plus ultra al complimentului (drept care se cere a fi repetat pînă la saţietate), iar "de excepţie" este un summum de splendoare şi valoare "a-artei-şi-culturii-în-general" (drept care se cuvine a fi folosit aşa, în general). Care este, hai să nu zic Weltanschauung-ul, da' măcar "Kunstcompetenţa" acestor copii săraci şi sceptici ai plebei proletare?! Ce au mai văzut (citit, ascultat...) ei, cine i-a format, şi unde, pe cale de consecinţă: ce le dă dreptul de-a fi atît de ţîfnoşi şi ţanţoşi vorbind despre arte? De multe ori am certitudinea că, puşi în faţa unor tablouri de Pollock sau Picasso, puşi să asculte Boulez sau Cage, puşi să citească Joyce sau Proust, toţi aceştia, cînd nu ar înnebuni de plictiseală, ar rîde ca nişte babe pe uliţă. Din păcate, apoi ar scrie "despre" - exact în aceiaşi termeni... Şi ar fi, nu-i aşa, "autentici" - nu ca fiţoşii ăia de critici snobi! -, pentru că asta este exact ceea ce ar simţi, iar în ziua de azi, sinceritatea şi autenticitatea sînt o valoare. Cred că această dezinvoltură este rezultatul "firesc" a 45 de ani de egalitarism şi a 15 ani de democraţie. Oriunde, într-o ţară civilizată din Vest, critica este văzută ca o expertiză, iar criticii, ca nişte oameni de gust care ştiu mai bine ca massa ce e de lăudat şi ce nu. Publicul are încredere în verdictele lor pentru că societatea este aşezată, există o bună distribuţie a competenţelor şi respect pentru acestea. Dar cînd le vîri la toţi în cap că sînt egali, iar apoi grefezi pe asta democraţia părerilor, ai ceea ce se constată la noi: un haos anapoda. Contrar unor păreri bine înşurubate în peisaj (cel autohton), criticii sînt adevăraţii patricieni, nu artiştii! Aceştia din urmă trudesc, năduşesc, bibilesc la opera lor - salahori ai presupusului geniu; pe cîtă vreme criticii şed comod în fotel şi contemplă. Au în spate "gazoane de gust", precum aristocraţii. Şi, în fond, asta şi sînt: nişte aristocraţi ai gustului. Numai că, vorba bancului, societatea noastră nu are nevoie de nobili... Nici de reflecţie... O prietenă, foarte bună prozatoare, se arăta revoltată de succesul unui film precum cel al lui Cristi Puiu: ei, uneia, nu-i plăcuse de-loc! Premiile gîrlă, primite mai peste tot, părerea unor specialişti, mai toţi la unison, ba chiar încasările-record (pentru un film românesc!) - toate acestea nu-i spun nimic... Prietena mea e convinsă că ea are dreptate, nu ceilalţi. Iarăşi, nimic nou: nu există ceea ce aş numi transfer de "know-how" între o breaslă şi alta; nu doar rafinamentele "de nişă", ci şi rafturi întregi de competenţă şi pertinenţă se pierd pe parcurs. Un mare scriitor poate fi mare iubitor de Sabin Bălaşa; un pictor abstract şi abscons se poate da în vînt după Tudor Gheorghe; iar un compozitor stockhausenian poate "ascunde" un fidel cititor al lui Coelho. Dacă aceşti mari artişti ar fi conştienţi de ce li se-ntîmplă, aceste mici amoruri artistice ar primi numele (potrivite) de "plăceri vinovate"; dar ei nu sînt conştienţi, aşa că nu sînt decît gafe (nevinovate)... Revenind la prietena mea; mi-a stat pe buze să-i zic: Dacă cineva ar spune despre romanul-tău-cel-atît-de-apreciat-(de-critică) "e o porcărie plicticoasă", ce-ai zice? Că respectivul e un bou? Că nu se pricepe la literatură? Bingo - bine ai venit în club! Unii dau un argument zdrobitor pentru faptul că nu mai există autoritate critică: luaţi la întîmplare nişte oameni de pe stradă şi puneţi-i să spună numele a cinci critici... Păi, vedeţi!? Testul e bun, dar ar putea fi folosit cu acelaşi "succes" întrebînd aceiaşi oameni, luaţi la întîmplare: spuneţi numele a cinci poeţi; cinci prozatori; cinci pictori; cinci regizori; cinci compozitori - toţi, contemporani... Vă asigur că veţi avea surprize. Am înţeles: trăim într-o epocă în care unii sînt mai egali decît alţii. Noutatea este că cei "mai egali" sînt aceia mai prost informaţi. Sau, vorba lui Wilde: "Piesa a fost un succes, dar publicul a fost un eşec..." În concluzie: "Noi scoatem ce e mai bun în voi, voi scoateţi ce e mai rău în noi." Cam asta ar fi critica. Mă rog, criticii: dacă avea cineva chef să le facă un text-reclamă - poftim, tocmai de-l făcui (iar dacă-l foloseşte cineva, vreau copyright!)... Mai jos - o sinteză a celor de mai sus: * Orice critică începe prin a fi subiectivă. * Cînd începe să aducă argumente, devine obiectivă. Iar cînd argumentele mai multor critici coincid, ele ar trebui să fie literă de Evanghelie! * Critica devine esenţială din clipa în care-i privim pe critici ca pe nişte experţi. * Experţii sînt oameni care au o familiaritate deloc obişnuită cu subiectul în legătură cu care se pronunţă (oral sau în scris). * Un expert este un connaisseur - un om capabil să recunoască Valoarea dintr-o privire; rezultă că e nevoie de generaţii şi de gene succesive de subţirime a gustului pentru a "oficia" credibil. * Există voci care susţin că publicul este la fel de îndreptăţit să aibă un punct de vedere ca şi un specialist; dar ce disfuncţie logică ar trebui să ne facă să ţinem cont de părerea cea mai puţin competentă?! * Un critic este un expert, un specialist într-o anumită artă. Cum însă artele - spre deosebire de discipline rigide, precum economia sau politologia - sînt "pentru toţi", toţi au impresia că au un cuvînt valabil de spus. * Oricine are dreptul să-şi spună părerea despre o operă de artă, dar nu trebuie ţinut cont de părerea oricui. În materie de gust, nu există egalitarism. * Dacă eşti critic, nu lua cititorul la sentiment; pe lîngă că e-o trişerie care nu-ţi face cinste, aminteşte-ţi un lucru: critica nu este despre emoţii, ci despre idei. * Critica este mai aproape de filozofie decît de vreo artă; este vorba despre a descompune mecanismul de compoziţie al unei opere şi a-l face inteligibil logicii comune. * La modul ideal, critica ar trebui să fie asemeni unei demonstraţii matematice: rece şi implacabilă. Ar trebui să-şi propună un singur lucru: aflarea "necunoscutei" din orice ecuaţie estetică. * Dacă eşti critic, preocupă-te mai mult de corectitudinea diagnosticelor decît de stil; preocuparea pentru stil este vanitoasă şi mărturiseşte o frustrare: şi criticul vrea să fie "artist"! * Dacă n-ai fler, nu te apuca de critică. E ca şi cum ai vrea să faci schi alpin în deşert. * Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară. * Critica trebuie să fie "ecumenică" - indiferentă la gen, curent, tendinţă etc., atentă numai la Valoare. * Criticul cu parti-pris-uri (de gen, curent, tendinţă etc.) este ca un instalator care nu-ţi repară closetul, cada sau bideul pentru că lui nu-i plac decît chiuvetele. (a. l. ş.)

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Descoperire epocală lângă Sarmizegetusa Regia realizată cu LIDAR. Nimeni nu bănuia ce ascund munții VIDEO
Un loc plin de vestigii dacice, din Hunedoara, ascuns și neglijat complet în ultimele decenii de autorități, a fost cercetat recent de oamenii de știință, cu ajutorul tehnologiei LIDAR, iar rezultatele studiului sunt uimitoare
image
Turist amendat pentru că a urcat în Munții Piatra Craiului fără să aibă buletinul la el. De ce i-a dat dreptate judecătorul
Un turist amendat de Jandarmerie pentru că „aflându-se în Piatra Craiului, pe un traseu nemarcat, a refuzat să furnizeze date pentru stabilirea identităţii sale” a dat în judecată Jandarmeria Română.
image
Camioanele care au dus faima României în toată lumea. Povestea vehiculelor solide și fiabile, cu „atitudine“ spartană
Camioanele românești, realizate la uzinele din Brașov, au fost adaptate mereu vremurilor, cu o tehnologie de vârf și prețuri avantajoase, cucerind astfel piețele internaționale, chiar și pe cele de peste Ocean.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.