Cîteva piese pentru un puzzle al Criticii
Daţi-mi voie să fiu exhaustiv. Şi, mai ales, dezagreabil: tema o cere! Mai întîi, puţină "fenomenologie". Se ştie, criticii nu sînt iubiţi. Artiştii îi consideră paraziţi. Ceilalţi critici îi consideră acoliţi (ai artiştilor) sau nu îndeajuns de şcoliţi. Iar publicul nu-i consideră nicicum: abia dacă-i identifică pe radarul faimei. Dacă-mi e permis să mă refer la breasla din care, măcar teoretic, fac parte, aş spune că vezi de toate soiurile şi culorile. Ar fi, mai întîi, Criticul-Vestală, prezent oriunde se-ntîmplă vreun eveniment cinematografic ori monden, pe scenă, drept ca un stîlp, iluminant ca un felinar stins, în aceeaşi uniformă "de ceremonie", recitîndu-şi litania de lemn... Apoi Criticul-Vedetă, a cărui Voce e mai cunoscută decît Chipu-i şi-al cărui Chip e mai cunoscut decît ceea ce scrie - dar nu-i bai: pe Cutare nu-l interesează ce spune, ci doar dacă ceea ce spune apare la TV... La celălalt capăt al spectrului îl avem pe Criticul-Antivedetă, atît de vanitos încît îşi scrie numele cu iniţiale mici şi-atît de convins de perfecţiunea Gustului său încît L-ar impune prin lege... Alt caz, Criticul-Egolatru: tot ce scrie, indiferent despre ce scrie, are legătură cu El - cu stările lui, cu exaltările lui şi cu momentul astral în care stările & exaltările de pe ecran s-au topit, memorabil, în sufletul lui... Criticul-Apostat, apoi: a avut o tinereţe "acomodantă" pe care încearcă s-o uite şi, de aceea, simte nevoia ca acum, la deplina maturitate, să ridice tonul, acuzator, şi să radă tot ce-i aminteşte de vechile tovărăşii... În fine (recunosc: nu pot fi exhaustiv!), Criticul-Vexat: e convins că este, tot timpul, victima unei nedreptăţi, meritele sale nu sînt niciodată apreciate la justa lor valoare, tinerii dau din coate ca să se bage-n faţă şi să-i ia faţa, şi, în fond şi la urma urmei, "pentru cine scriem noi?, standardele au scăzut, referinţele noastre se pierd în eter, nu mai merită, nu mă mai merită, vreau să mă retrag..." Başca cioporul de lăudătoare a tot soiul de slătioare - festivaluri mici pentru ambîţuri mari -, "condeie" mereu mercenare pe care le cumperi c-un sejur la munte şi un blid de ciorbă... Cum să-i "iubeşti" pe toţi aceşti oameni?! Sînt unii care pretind că un critic ar trebui să "se priceapă" - la modul concret! - la arta pe care o critică; dacă e critic de film, de pildă, să ştie să filmeze, să poată trage un cadru, dom'le! În faţa unei asemenea pretenţii, chipurile "îndreptăţite" (dar care mie, nu ştiu de ce, îmi evocă îndemnurile ceauşiste: "Nu cu mapa, ci cu sapa!"), în faţa unui asemenea muncitoresc ultimatum, ce poţi să mai zici?... Eu, de pildă, zic aşa: Mă laşi!? This is bullshit, man! E ca şi cum aş spune că mata, operator (regizor, sunetist, monteur etc., etc.), ar trebui să ştii să scrii (eventual, o cronică) pentru a înţelege ce zic eu aici. Sau că nu pot critica o mătură pînă nu învăţ cum se face! Credeţi-mă, ştiu să recunosc o mătură proastă atunci cînd o văd; idem pt. un film... Ar mai fi şi chestia cu "toţi ne pricepem". Mai ales la film, că vorb-aia: e arta cea mai populară, păi nu? Păi, nu. O fi ea populară, dar asta nu-nseamnă că nu este - totuşi - artă şi că, deci, o oareşce "pricepere" în a o înţelege e necesară. Adică: mulţi văd, puţini cunosc, şi mai puţini ştiu să privească. La şcoala generală nu se face, la liceu nu se face - dar, la o adică, ce-l împiedică pe Nea Ghiţă, de la Sculărie, să spună că lui nu-i place "Igmar" Bergman de pe TVR Cultural?! Evident, nimeni. Ba chiar, Nea Ghiţă este încurajat să-şi declare dez-gustul de Bergman cît mai dezinvolt şi mai vehement, doar trăim într-o democraţie! Mai mult: presa, mai ales presa "culturală" (noroc cu ghilimelele...), s-a umplut de NeaGhiţi sau de fiii, fiicele şi nurorile lu' Nea Ghiţă - detaşamente pestriţe de "formatori de opinie" pentru care cuvîntul "deosebit" este un nec plus ultra al complimentului (drept care se cere a fi repetat pînă la saţietate), iar "de excepţie" este un summum de splendoare şi valoare "a-artei-şi-culturii-în-general" (drept care se cuvine a fi folosit aşa, în general). Care este, hai să nu zic Weltanschauung-ul, da' măcar "Kunstcompetenţa" acestor copii săraci şi sceptici ai plebei proletare?! Ce au mai văzut (citit, ascultat...) ei, cine i-a format, şi unde, pe cale de consecinţă: ce le dă dreptul de-a fi atît de ţîfnoşi şi ţanţoşi vorbind despre arte? De multe ori am certitudinea că, puşi în faţa unor tablouri de Pollock sau Picasso, puşi să asculte Boulez sau Cage, puşi să citească Joyce sau Proust, toţi aceştia, cînd nu ar înnebuni de plictiseală, ar rîde ca nişte babe pe uliţă. Din păcate, apoi ar scrie "despre" - exact în aceiaşi termeni... Şi ar fi, nu-i aşa, "autentici" - nu ca fiţoşii ăia de critici snobi! -, pentru că asta este exact ceea ce ar simţi, iar în ziua de azi, sinceritatea şi autenticitatea sînt o valoare. Cred că această dezinvoltură este rezultatul "firesc" a 45 de ani de egalitarism şi a 15 ani de democraţie. Oriunde, într-o ţară civilizată din Vest, critica este văzută ca o expertiză, iar criticii, ca nişte oameni de gust care ştiu mai bine ca massa ce e de lăudat şi ce nu. Publicul are încredere în verdictele lor pentru că societatea este aşezată, există o bună distribuţie a competenţelor şi respect pentru acestea. Dar cînd le vîri la toţi în cap că sînt egali, iar apoi grefezi pe asta democraţia părerilor, ai ceea ce se constată la noi: un haos anapoda. Contrar unor păreri bine înşurubate în peisaj (cel autohton), criticii sînt adevăraţii patricieni, nu artiştii! Aceştia din urmă trudesc, năduşesc, bibilesc la opera lor - salahori ai presupusului geniu; pe cîtă vreme criticii şed comod în fotel şi contemplă. Au în spate "gazoane de gust", precum aristocraţii. Şi, în fond, asta şi sînt: nişte aristocraţi ai gustului. Numai că, vorba bancului, societatea noastră nu are nevoie de nobili... Nici de reflecţie... O prietenă, foarte bună prozatoare, se arăta revoltată de succesul unui film precum cel al lui Cristi Puiu: ei, uneia, nu-i plăcuse de-loc! Premiile gîrlă, primite mai peste tot, părerea unor specialişti, mai toţi la unison, ba chiar încasările-record (pentru un film românesc!) - toate acestea nu-i spun nimic... Prietena mea e convinsă că ea are dreptate, nu ceilalţi. Iarăşi, nimic nou: nu există ceea ce aş numi transfer de "know-how" între o breaslă şi alta; nu doar rafinamentele "de nişă", ci şi rafturi întregi de competenţă şi pertinenţă se pierd pe parcurs. Un mare scriitor poate fi mare iubitor de Sabin Bălaşa; un pictor abstract şi abscons se poate da în vînt după Tudor Gheorghe; iar un compozitor stockhausenian poate "ascunde" un fidel cititor al lui Coelho. Dacă aceşti mari artişti ar fi conştienţi de ce li se-ntîmplă, aceste mici amoruri artistice ar primi numele (potrivite) de "plăceri vinovate"; dar ei nu sînt conştienţi, aşa că nu sînt decît gafe (nevinovate)... Revenind la prietena mea; mi-a stat pe buze să-i zic: Dacă cineva ar spune despre romanul-tău-cel-atît-de-apreciat-(de-critică) "e o porcărie plicticoasă", ce-ai zice? Că respectivul e un bou? Că nu se pricepe la literatură? Bingo - bine ai venit în club! Unii dau un argument zdrobitor pentru faptul că nu mai există autoritate critică: luaţi la întîmplare nişte oameni de pe stradă şi puneţi-i să spună numele a cinci critici... Păi, vedeţi!? Testul e bun, dar ar putea fi folosit cu acelaşi "succes" întrebînd aceiaşi oameni, luaţi la întîmplare: spuneţi numele a cinci poeţi; cinci prozatori; cinci pictori; cinci regizori; cinci compozitori - toţi, contemporani... Vă asigur că veţi avea surprize. Am înţeles: trăim într-o epocă în care unii sînt mai egali decît alţii. Noutatea este că cei "mai egali" sînt aceia mai prost informaţi. Sau, vorba lui Wilde: "Piesa a fost un succes, dar publicul a fost un eşec..." În concluzie: "Noi scoatem ce e mai bun în voi, voi scoateţi ce e mai rău în noi." Cam asta ar fi critica. Mă rog, criticii: dacă avea cineva chef să le facă un text-reclamă - poftim, tocmai de-l făcui (iar dacă-l foloseşte cineva, vreau copyright!)... Mai jos - o sinteză a celor de mai sus: * Orice critică începe prin a fi subiectivă. * Cînd începe să aducă argumente, devine obiectivă. Iar cînd argumentele mai multor critici coincid, ele ar trebui să fie literă de Evanghelie! * Critica devine esenţială din clipa în care-i privim pe critici ca pe nişte experţi. * Experţii sînt oameni care au o familiaritate deloc obişnuită cu subiectul în legătură cu care se pronunţă (oral sau în scris). * Un expert este un connaisseur - un om capabil să recunoască Valoarea dintr-o privire; rezultă că e nevoie de generaţii şi de gene succesive de subţirime a gustului pentru a "oficia" credibil. * Există voci care susţin că publicul este la fel de îndreptăţit să aibă un punct de vedere ca şi un specialist; dar ce disfuncţie logică ar trebui să ne facă să ţinem cont de părerea cea mai puţin competentă?! * Un critic este un expert, un specialist într-o anumită artă. Cum însă artele - spre deosebire de discipline rigide, precum economia sau politologia - sînt "pentru toţi", toţi au impresia că au un cuvînt valabil de spus. * Oricine are dreptul să-şi spună părerea despre o operă de artă, dar nu trebuie ţinut cont de părerea oricui. În materie de gust, nu există egalitarism. * Dacă eşti critic, nu lua cititorul la sentiment; pe lîngă că e-o trişerie care nu-ţi face cinste, aminteşte-ţi un lucru: critica nu este despre emoţii, ci despre idei. * Critica este mai aproape de filozofie decît de vreo artă; este vorba despre a descompune mecanismul de compoziţie al unei opere şi a-l face inteligibil logicii comune. * La modul ideal, critica ar trebui să fie asemeni unei demonstraţii matematice: rece şi implacabilă. Ar trebui să-şi propună un singur lucru: aflarea "necunoscutei" din orice ecuaţie estetică. * Dacă eşti critic, preocupă-te mai mult de corectitudinea diagnosticelor decît de stil; preocuparea pentru stil este vanitoasă şi mărturiseşte o frustrare: şi criticul vrea să fie "artist"! * Dacă n-ai fler, nu te apuca de critică. E ca şi cum ai vrea să faci schi alpin în deşert. * Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară. * Critica trebuie să fie "ecumenică" - indiferentă la gen, curent, tendinţă etc., atentă numai la Valoare. * Criticul cu parti-pris-uri (de gen, curent, tendinţă etc.) este ca un instalator care nu-ţi repară closetul, cada sau bideul pentru că lui nu-i plac decît chiuvetele. (a. l. ş.)
