Cît de sigure sînt blocurile „socialiste”?
Blocurile „socialiste” – adică cele construite în masă începînd cu anii ʼ50 și pînă în anii ʼ90 – sînt văzute de mulți ca fiind sigure la cutremur. Din păcate, însă, răspunsul la întrebarea din titlu nu este atît de simplu. Pentru a porni în căutarea sa, trebuie să începem cu o diferențiere importantă, în funcție de anul construcției.
Așadar, anul construirii este principalul determinant al rezistenței seismice a acestor clădiri. Știind doar anul (sau măcar perioada) construcției, putem extrage două informații foarte importante. În primul rînd, vom ști dacă clădirea exista (și deci a fost afectată) la cutremurul din 1977. Apoi, putem afla nivelul de protecție seismică asigurat din proiectare, conform codurilor în vigoare la vremea respectivă.
În mod evident, blocurile care au trecut prin cutremurul din 1977 au fost afectate, acesta producînd avarii grave la multe clădiri. Un raport al ICCPDC din 1978, deci la un an după cutremur, vorbește despre avarii înregistrate la 2.392 din cele 2.400 de imobile mai înalte de patru etaje pe care specialiștii le inspectaseră pînă atunci. Din totalul de 2.400 inspectate, peste 2.100 erau clădiri „noi” – adică, în termenii vremii, clădiri construite după 1950. De cele mai multe ori, intervențiile pentru remedierea acestor avarii au fost insuficiente sau nu au existat deloc. Regimul de atunci s-a folosit, însă, de toate armele propagandistice disponibile pentru a liniști populația. Există rapoarte care menționează acțiunile de „influențare pozitivă” pe care le făceau cadrele Ministerului de Interne în acele momente pentru a genera sentimentul de siguranță în rîndul oamenilor. Acțiuni printre ale căror rezultate s-ar putea enumera, probabil, și toată „mitologia seismică” ai cărei victime încă sîntem – mitul blocului pe role, mitul blocurilor care devin mai puternice la cutremur sau mitul amar-amuzant al „tencuielii antiseismice”. O întreagă suită de idei și zvonuri care ne-au fost administrate zeci de ani, care au fost repetate în societate și care, iată, au efect pînă în ziua de azi – ne fac să avem o impresie mai bună decît ar trebui despre siguranța clădirilor în care locuim sau pe care le utilizăm.
A doua informație importantă pe care o extragem din anul construirii este, așa cum am menționat, nivelul de protecție seismică asigurat din proiectare. Codurile de proiectare seismică au evoluat odată cu nivelul de cunoștințe și, între anul 1950 și 1990, putem distinge trei perioade distincte: perioada în care nu exista un cod de proiectare valabil (pînă în 1963), perioada cu un cod de proiectare greșit (1963-1977) și perioada cu cod de proiectare adecvat (după 1978). Să le luăm pe rînd.
Pînă în 1963 nu au existat coduri de proiectare obligatorii. În fapt, existau unele propuneri formulate după cutremurul din 1940 de prof. Aurel Beleș, conform cărora o clădire ar trebui să poată rezista unei acțiuni laterale echivalentă cu 5% din greutatea sa. Atît că aceste propuneri au rămas la stadiul de recomandări, ele nefiind impuse în mod obligatoriu pentru toate construcțiile. Apoi, în anul 1963, s-a adoptat primul cod de proiectare seismică al României – un cod care lua în calcul, pentru prima dată la noi, fapul că clădirile de înălțime diferită răspund diferit la cutremur. Iar aici, inevitabil, trebuie să introducem un al doilea factor important (pe lîngă anul construcției), și anume înălțimea clădirii. Mai departe, pentru a înțelege de ce este importantă înălțimea clădirii, trebuie să vorbim despre rezonanță – fenomenul care distruge clădirile la cutremur.
În puține cuvinte, clădirile pică la cutremur atunci cînd vîrful lor se mișcă mai mult decît baza – mișcarea pămîntului fiind amplificată la vîrful clădirii. Practic, o mică mișcare a bazei clădirii induce o deplasare foarte mare a vîrfului acesteia. Un fenomen familiar tuturor celor care s-au dat într-un leagăn sau l-au împins – un mic impuls la momentul potrivit contează mult mai mult decît un impuls puternic, dar nesincronizat. Iar momentul potrivit este atunci cînd leagănul tocmai își termină „revenirea”. Același lucru e valabil și în cazul seismelor și al clădirilor. Seismele sînt o sumedenie de impulsuri la intervale diferite de timp, iar clădirile sînt ca niște leagăne (cu susul în jos) care pleacă și revin, fiecare în ritmul său. Dacă impulsurile de la cutremur se sincronizează cu modul în care se leagănă o clădire, spunem că „sînt în rezonanță”, iar amplitudinea cu care vîrful clădirii se mișcă se va mări pînă la colaps.
Numai că, așa cum clădirile „se leagănă” fiecare în ritmul său, la fel și cutremurele induc oscilații de frecvențe diferite. Intervalul de timp dintre acele „impulsuri” din modelul nostru simplificat diferă de la cutremur la cutremur. Practic, cu cît un cutremur provine de la o adîncime mai mare, cu atît frecvența oscilațiilor (numărul de impulsuri pe secundă) tinde să fie mică. Mișcările sînt mai puțin dese, mai sacadate, cu cît cutremurul vine mai de jos. Iar mișcările mai puțin dese afectează clădirile care vibrează mai „lent”, adică clădirile mai înalte și mai flexibile. Așadar, un cutremur de suprafață afectează cu precădere clădirile joase și rigide, iar unul de adîncime medie sau mare afectează clădirile mai înalte. Cutremurele vrîncene – de adîncime medie – tind să afecteze în mod special clădirile cu un regim de înălțime mediu – între 7 și 12 etaje.
Codul de proiectare seismică din 1963 a luat în considerare rezonanța ca fenomen posibil, numai că a fost calibrat – eronat – după un cutremur de suprafață. Adică clădirile construite între 1963 și 1977 au fost proiectate asigurînd o rezistență seismică sporită clădirilor joase și rigide – rezistență care se diminua gradual, în funcție de înălțime și flexibilitate, pentru clădirile mai înalte. Această combinație nefericită dintre adîncimea cutremurelor noastre, un cod de proiectare care lăsa descoperite clădirile înalte, avîntul construcțiilor colective în masă și regimul lor de înălțime între șapte și zece etaje a rezultat în mii de imobile avariate la cutremurul din 1977 și chiar în două prăbușiri în București (Lizeanu și Păcii). Și într-o grea moștenire de imobile vulnerabile în care locuiesc sute de mii de oameni doar în București și despre care se vorbește prea puțin. După cutremurul din 1977, începînd cu anul 1978, au fost adoptate coduri de proiectare seismică adecvate – coduri care nu lăsau descoperite clădirile înalte și care pregăteau rezonabil clădirile pentru cutremur.
Pe lîngă anul construirii și înălțime, mai există unii factori care trebuie luați în calcul. Spre exemplu, prezența spațiilor comerciale la parter poate vulnerabiliza blocul, datorită fenomenului de „parter flexibil”. Un alt astfel de factor are legătură cu numeroasele modificări făcute în aceste clădiri. Goluri lărgite în pereți, conectarea sufrageriei cu bucătăria sau dărîmarea zidului dinspre balcon – toate acestea pot avea efecte detrimentale asupra comportamentului seismic al structurii. Trebuie să înțelegem faptul că apartamentele oamenilor de deasupra noastră se sprijină pe apartamentul nostru. Structura de rezistență a blocului, care cuprinde mai mult decît doar elementele din beton armat, este un bun comun al tuturor locatarilor din clădire. Și pentru că vorbim de bunuri comune, printre ele regăsim și fațada sau acoperișul clădirii. De multe ori, fațada e lăsată în răspunderea fiecărui apartament, pe porțiuni, iar de repararea acoperișului trebuie să se îngrijească cei de la etajele superioare. Această lipsă perspectivă de ansamblu asupra clădirilor le-a adus, pe multe dintre acestea, într-o stare de mentenanță deplorabilă. Foarte multe clădiri din București ar fi fost, acum, semnificativ mai sigure dacă ar fi fost numai îngrijite corespunzător.
Așadar, blocurile construite înainte de 1977 și care au mai mult de cinci-șase etaje nu pot fi considerate sigure la cutremur. De asemenea, indiferent de regimul de înălțime, blocurile construite între 1950 și 1963 ar putea să nu fi fost deloc pregătite pentru seism din proiectare. Pe lîngă acestea, mai există factori importanți, precum mentenanța, parterul flexibil sau modificările interioare care, cu timpul, pot vulnerabiliza chiar și blocurile construite după 1978.
Există, însă, și vești bune: datorită regularității acestor construcții, soluțiile de consolidare ar putea fi reproduse în masă pentru anumite tipologii structurale. De asemenea, intervenția este mult mai facilă decît la clădirile mai vechi, cu sisteme structurale neregulate. Asta înseamnă că, dacă ne punem pe treabă, putem pune în siguranță foarte multe persoane într-un timp relativ scurt. Iar motive să o facem avem.
Matei Sumbasacu este inginer constructor, președintele Re:Rise, Asociația pentru reducerea riscului seismic.
Foto: adevarul.ro
