Cît de mult ne pot consola filosofii?

Emilian MIHAILOV
Publicat în Dilema Veche nr. 981 din 26 ianuarie – 1 februarie 2023
image

În fața tribunalului atenian care îl judeca pentru coruperea tineretului, Socrate spune răspicat de ce nu regretă dialogurile pe care le purta în piața publică cu oamenii interesați să descopere sensul vieții: Cîtă vreme mai trăiesc şi mai sînt în putere, nu voi înceta să fiu filosof, să vă sfătuiesc, să lămuresc adevărul pentru oricine mi-ar ieşi în cale. A fi filosof însemna pentru Socrate să înfrunți adevărurile incomode despre sine și ceilalți și să-ți schimbi viața pe care ai trăit-o sub inerția obișnuinței. Iubitori de înțelepciune, filosofii și-au dorit dintotdeauna să descopere adevăruri care să elibereze ființele umane de idei confuze și frici care le paralizează viața. 

Ei au crezut că prin rezolvarea unui puzzle al gîndirii obțin soluția împotriva crampelor noastre existențiale. Sîntem terorizați, de exemplu, de gîndul că vom muri în cele din urmă. Ca să ne temperăm spaima, amînăm confruntarea cu adevărul și încercăm să dăm uitării gîndurile negative. De ce nu ne-am concentra pe bucuriile prezentului, ignorînd neplăcerile viitorului la fel cum ignorăm neplăcerile trecutului? Împotriva leacului care ne îndeamnă să evităm pur și simplu problema, stoicii au teoretizat consolarea că este irațional să ne temem de moarte. Noi avem ideea confuză că moartea este un eveniment extrem de dureros. În fapt, moartea, ne spun stoicii, este evenimentul care elimină durerea pentru totdeauna. Cînd mori nu mai simți nimic. Nu mai există un cineva care să privească asupra nenorocirii care a avut loc și să resimtă tragedia. Moartea nu poate fi teribilă pentru că nu are pentru cine să mai fie teribilă.

Dar această revelație filosofică cu greu poate fi digerată. Oamenii nu-și schimbă atitudinea în fața consolării stoice că nu are sens să ne fie frică de moarte. Suspectez că un lucru similar se întîmplă în multe alte cazuri. Pentru a vedea cînd adevărurile filosofice au un efect asupra oamenilor trebuie să ne uităm la ce fac filosofii atunci cînd nu se uită nimeni la ei. Corespondența lui Immanuel Kant cu o tînără admiratoare poate fi pilduitoare. Maria von Herbert provenea dintr-o familie înstărită, cu interese culturale. Ea avea un frate mai mare, baronul Franz Paul von Herbert, care și-a lăsat afacerile, soția și copiii timp de un an pentru a merge în 1790 la Universitatea din Jena să studieze filosofia lui Kant. Cînd se întoarce, entuziasmul lui îi molipsește pe toți cei din jur. Maria von Herbert devenise nu doar o admiratoare, ci și o bună cunoscătoare a operei kantiene (cum, de altfel, se întîmplă uneori printre fanii populari ai filosofiei care se simt atrași de limbajul alambicat și pretențios fără să-și pună problema că ar consuma o falsă profunzime). Analizează scrierile de filosofie morală ale lui Kant în care sînt promovate curajul de a gîndi cu mintea proprie și valoarea sincerității. După ce se îndrăgostește a doua oară, se hotărăște să-i mărturisească lui Kant conflictul moral pe care-l trăia. Pentru a crea o legătură profundă cu bărbatul pe care îl iubea acum, Maria se gîndea să-i divulge că mai fusese îndrăgostită în trecut, dar știa că acest adevăr risca să-i pericliteze relația. În secolul al XVIII-lea era important nu doar ca o femeie să fie virgină cînd începea o relație, ci bărbații aveau pretenția ca ei să fie prima iubire din viața unei femei (standard pe care, bineînțeles, ei nu-l respectau la rîndul lor). Așadar, ce trebuia să facă? Să spună adevărul despre faptul că a iubit pe cineva înainte și să riște deteriorarea relației sau să ascundă informația și să se elimine riscul de a fi judecată de noul iubit? Maria von Herbert îi scrie o scrisoare lui Kant în toamna lui 1791 în care îl roagă s-o sfătuiască: Mărețe Kant, dacă nu ți-aș fi citit opera, m-aș fi sinucis pînă acum. Cum să mai trăiesc, am citit metafizica moravurilor, inclusiv și imperativul categoric, și nu mă ajută. Pune-te în locul meu și condamnă-mă sau consolează-mă.

Ceea ce atrage atenția nu este doar curajul Mariei von Herbert de a se deschide în fața unei personalități filosofice sobre, ci și eșecul operei lui Kant de a fi un antidot pentru o dramă umană cît se poate de firească. Nici Metafizica moravurilor și nici Întemeierea metafizicii moravurilor, scrierile majore de filosofie morală ale lui Kant, nu au ajutat-o pe Maria. Un adevăr ca un duș rece pentru ambițiile terapeutice ale filosofiei. De altfel, nici nu văd cum ar fi ajutat-o. Kant scrie pe alocuri împotriva emoțiilor, exaltînd tribunalul rațiunii ca pe un standard după care trebuie să se ghideze deciziile noastre. Ne sugerează chiar să eliminăm aproape tot ce ține de sensibilitatea noastră pentru a înțelege sinele moral. Iar atunci cînd evaluează ce acțiuni sînt cu adevărat bune, Kant ne șochează cu verdictul că empatia pe care o simțim în fața suferinței oamenilor știrbește din valoarea morală a ajutorului pe care l-am putea aduce semenilor. Trebuie să ajutăm doar sub comanda rațiunii. Asemenea atitudini față de compasiunea și grija omenească i-au adus lui Kant numeroase critici. Poetul Friedrich Schiller, care alături de Goethe a contribuit decisiv la crearea culturii germane clasice, îi compune cîteva versuri acide, luîndu‑l peste picior pe mărețul Kant: Bucuros îmi ajut prietenii, dar vai, din păcate, o fac din sensibilitate / Şi, de aceea, mă necăjesc adesea că nu sînt virtuos. / Tu trebuie să încerci să-i dispreţuieşti; nu există nici un alt sfat / Şi cu aversiune să faci ce-ţi porunceşte datoria.

Kant îi răspunde Mariei von Herbert după un an (nu din indiferență, ci pentru că avea o corespondență încărcată la care trebuia să răspundă), într-un stil necaracteristic pentru cei familiarizați cu opera sa: Scrisoarea ta emoționantă este produsul unei inimi care trebuie să fi fost făcută de dragul virtuții și onestității. O iubire ca aceea despre care vorbești vrea să se dezvăluie în totalitate, neștirbită de reticența neîncrezătoare. Așa ar trebui să fie, și asta cere idealul prieteniei. Dar există în ființele umane un element de egocentrism, care pune o limită unei astfel de candori, în unii oameni mai mult decît în alții. Observăm un Kant gentil și empatic care știe cum s-o ia pe Maria. În intimitatea scrisorilor, oamenii își aleg mult mai atent cuvintele decît în opera publicată. Acesta este unul din motivele pentru care scrierile academice sînt scrise adesea inuman, de parcă n-ar fi adresate nimănui. Kant sesizează imediat că o persoană care-și verbalizează conflictul interior, îl acceptă și încearcă în mod autentic să găsească o soluție nu poate fi decît de partea bună a lucrurilor. Nu e o situație de judecare, ci una de consolare. Ce reușește s-o consoleze pe Maria este gîndul lui Kant că obstacolul în calea fericirii autentice nu este sensibilitatea care poate greși, căci tot ea este sursa profunzimii emoționale în relațiile cu ceilalți, ci egocentrismul care-i îndepărtează pe oameni. Chiar dacă în teorie ni se cere spunerea adevărului, candoarea este pentru cei care știu s-o primească. Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă. Vor trebui, astfel, să lucreze la propria empatie pentru a ști cum să ia durerea cu mîna.

Emilian Mihailov este conferențiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, și director al Centrului de cercetare în etică aplicată. Este, de asemenea, colaborator al Oxford Moral Psychology Lab.

Foto: Creative Commons Attribution 4.0/ wikimedia commons.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.