Ciorba de potroace a devenit brunch
În adolescenţă, îmi plăcea să mă uit seara la filme, împreună cu mama. Stăteam amîndouă pe canapea, urmărind ce se nimerea la televizor, de multe ori dînd peste pelicule americane, în care fetele visează de mici cum va fi nunta lor, colecţionînd imagini tăiate din reviste, mici bijuterii şi scrisori de dragoste de la iubiţi. Ţin minte îndeosebi filmele în care mamele îşi dăruiau propriile rochii de mireasă fiicelor, în scene emoţionante. Aşa încît, mult timp, mi-am dorit şi eu neapărat să mă căsătoresc, am visat la rochia albă, la buchetul de flori legat cu dantelă, fotografiile de cuplu, ceremonia de la biserică şi petrecerea frumoasă de după. Cu trecerea anilor, entuziasmul privind instituţia căsătoriei mi s-a diminuat.
Discutînd cu Andrada Sas, organizatoare de nunţi (theweddingstyler.ro), am aflat că majoritatea petrecerilor din prezent sînt moderne, însă au integrate şi elemente tradiţionale. De la un întreg proces ceremonial tradiţional marcînd o nouă etapă în viaţa cuplului, care implica, în mediul rural, întreaga comunitate, în mediul urban din prezent, căsătoria şi-a mai pierdut din caracterul sacru. Fetele nu mai sînt peţite, nu mai există zestre şi, de cele mai multe ori, ceremonia religioasă a logodnei are loc odată cu cununia. „Obiceiurile tradiţionale româneşti nu se mai respectă la literă, ci se împrumută mult din alte culturi, mai ales din cultura cinematografică – din SUA, practic –, şi se împletesc cu obiceiuri pe care le ştiu mirii, le-au văzut la alte nunţi cînd erau mici sau le cunosc părinţii.”
Între tradiţie şi modernitate
Uneori, tradiţiile sînt impuse de părinţi sau de rude mai în vîrstă, iar respectarea acestora e delicată. „Invitaţii ar trebui să accepte că nunta e organizată de miri, dar şi mirii ar trebui să îşi dea seama că invită nişte oameni care e posibil să vină din medii total diferite de ale lor”, spune organizatoarea. „Atunci, mirii trebuie să facă nişte alegeri şi apoi să îşi asume că vor da curs unor obiceiuri sau nu. Cu părinţii e delicat, depinde de relaţia pe care o cultivă mirii din copilărie cu aceştia. Nu poţi să spui «mie nu-mi pasă ce crezi tu, eu o să fac cum vreau eu». Dacă ai o relaţie strînsă de familie şi ţii la ce simte mama ta, vezi că plînge după o turtă, pînă la urmă e mai important să ai o relaţie armonioasă şi să fie ea fericită.”
Andrada Sas îmi povesteşte că nunţi cu adevărat tradiţionale, cu obiceiuri şi costume populare, mai pot fi văzute doar în mediul rural, acolo unde s-au păstrat tradiţiile, ca în Oaş sau Maramureş. Mai sînt, de asemenea, cupluri care trăiesc în afara României şi se întorc în ţară pentru nuntă, ţinînd, aşadar, să respecte unele obiceiuri, sau cupluri multiculturale, în care mirii vor să-şi arate unul altuia ritualurile din propria ţară. „În 2015, am avut, de pildă, un cuplu care a împrumutat o tradiţie din Zimbabwe, care spune că părinţii miresei trebuie să dea în dar părinţilor mirelui un cuplu de animale. Acolo, cel mai frecvent se ofereau vaci sau ovine, dar asta e dificil, desigur, şi aşa am ajuns la bibilici, care înţeleg că sînt păsări comune şi la ei, nu doar la noi. A fost complicat, căci bibilicile sînt foarte sensibile, se stresează foarte uşor, de la orice fel de zgomot, pot să facă atac de cord, aşa că pînă la urmă n-am mai venit cu ele în ziua nunţii, cînd părinţii au primit doar o fotografie cu păsările, ci le-au primit a doua zi.”
Spectacol sau ritual?
Dintre obiceiurile tradiţionale care încă se practică, multe sînt acum uşor denaturate de la forma originală, avînd mai degrabă rol de spectacol decît de ritual. „Bărbieritul mirelui, de exemplu, e în general mult exagerat – e doar mimat, mirele vine cu barba lui, aranjată deja, şi cavalerii se prefac că îl bărbieresc cu tot felul de săbii, iatagane, satîre şi cuţite de bucătărie, şi mai mult creează un moment umoristic decît o tradiţie de-adevăratelea. Turta miresei se face şi ea în continuare, foarte des, mutîndu-se din curtea casei de la sat, în curtea sau în scara blocului, ori chiar în apartament.”
Influenţaţi de numeroasele ceremonii religioase care au loc în spaţiu liber, românii au căutat şi ei să aibă astfel de nunţi. Însă, recent, Biserica Ortodoxă Română a hotărît că nu va mai permite decît ceremoniile în biserică. „Subiectiv, cred că Biserica ar trebui să fie mai flexibilă şi să se adapteze mai mult la zilele noastre, din absolut toate privinţele”, susţine Andrada Sas. Există şi alternative, cum sînt, tot mai des, ceremoniile umaniste, simbolice, sau „chiar şi religioase – Biserica Anglicană, de exemplu, acceptă la ceremonii orice fel de cult. Pe de altă parte, dacă ai o anumită credinţă şi te duci către un anumit cult şi îşi doreşti să fii căsătorită religios, trebuie să respecţi şi tu regulile. Altfel, e clar că ortodoxia nu este foarte importantă pentru tine dacă nu poţi să treci peste asta”, adaugă aceasta. Uneori, chiar şi ritualul religios este contaminat de tradiţii străvechi, pe care însă biserica le-a adoptat. „Mai există zone unde, la ceremonie, se leagă mîinile nuntaşilor cu o panglică, simbolic. Am avut miri care au întrebat: «Ne trebuie panglică la biserică?» Nu ştie nimeni de unde vine obiceiul, dar sînt lucruri care se fac automat, că «aşa se fac», părinţii insistă pentru ele.”
Petrecerea, plicul şi ciorba de potroace
Dacă, în trecut, „domnişoarele de onoare apăreau doar în anumite zone, şi erau de fapt nişte copii care ţineau lumînările la biserică pentru naşi”, spune Andrada Sas, acum a fost împrumutat obiceiul ca mireasa să aibă cîteva fete, bune prietene, îmbrăcate toate în rochii de acelaşi fel. Uneori, mireasa le oferă acestora mici cadouri simbolice – „de pildă, am o mireasă care vrea să le ofere sticluţe de parfum vintage, cu pulverizator”, adaugă organizatoarea.
Petrecerile de nuntă includ acum nu doar membrii apropiaţi ai familiei, ci e nevoie de participarea unei întregi echipe – fotograf şi cameraman, DJ, formaţie sau tradiţionalii lăutari –, restaurantul are aranjamente florale inedite, candy bar, un colţ cu un photobooth distractiv pentru invitaţi, iar meniul nu mai este mereu cel tradiţional – neapărat cu sarmale –, ci poate include chiar şi creveţi sau poate fi bufet suedez. Se dansează şi hore, şi conga, uneori, sînt lansate artificii sau lampioane, iar spre finalul petrecerii, deşi mai rar întîlnit, se practică în continuare furatul miresei. Aici ar fi vorba, de fapt, de dreptul nobiliar, de a avea mireasa înaintea mirelui, spune Andrada Sas, un obicei care se practica atît în Estul Europei, cît şi în Vest, în unele zone din Germania, de pildă. Astăzi însă simbolistica s-a pierdut – mirele e „pedepsit” pentru că nu a stat cu ochii pe mireasă, dar răscumpărarea a devenit un joc. „Mai sînt şi multe mirese care nu se lasă furate”, spune Andrada Sas. „La mirii mei nu am mai văzut aproape deloc obiceiul acesta. Sau dacă se întîmplă, fac un moment regizat, planificat de ei cu mult timp înainte, pleacă doar zece minute, timp în care mireasa merge de fapt cu fetele şi bea un pahar de şampanie.”
Aruncatul buchetului, practicat acum şi la noi, e un obicei preluat din America. „Mai nou, se creează o altă tradiţie – întotdeauna se bagă un bărbat care mimează că prinde buchetul, de cele mai multe şi reuşeşte, şi trebuie refăcut momentul. Tot importate, cu simbolism similar, sînt şi obiceiul jartelei – un fel de echivalent al buchetului –, şi obiceiul ca numele fetelor necăsătorite de la petrecere să fie scrise pe pantofii miresei. La final, se spune că numele care nu sînt şterse sînt fetele ce urmează să se căsătorească.”
După nuntă, tradiţia spune că trebuie ţinută o masă numită „ciorba de potroace”. În prezent, aceasta „s-a transformat în brunch”, spune Andrada Sas. „Unii îi spun în continuare, generic, ciorbă de potroace, deşi nu se serveşte aşa ceva. Se întîmplă în general la nunţile cu invitaţi care locuiesc departe şi mai rămîn o zi după nuntă – aşa că mirii mai fac o masă. E mai mult un prilej de a rememora momentele din seara trecută, decît un prînz pentru petrecăreţii care se dreg.”
„Plicul” – sau darul de nuntă – este un obicei care sigur nu va dispărea prea curînd. „Dacă s-ar renunţa de mîine la plic, cum e obiceiul în Vest, oamenii nu ar avea bani pentru petrecere”, spune Andrada Sas, „ar face credit la o bancă, iar invitaţii ar veni în continuare cu cîte un cadou. Deci se vor cheltui, per total, mai mulţi bani, de fapt – chiar dacă ar fi mai elegant, poate. Există, desigur, şi nunţi unde se poate dona direct în cont. Dar la noi e un pic greu de modificat acest obicei, mai ales pentru rudele mai în vîrstă, şi să nu uităm că unii invitaţi dau bani în funcţie de cît de bine s-a simţit la nuntă.”
După discuţia cu Andrada Sas, am întrebat o prietenă care se căsătoreşte curînd ce obiceiuri vrea să păstreze. Întîi, mi-a răspuns că îşi doreşte o nuntă cît mai simplă. Apoi s-a mai gîndit şi, enumerîndu-i obiceiurile, le-a ales, rînd pe rînd, pe mai toate, chiar şi dintre cele „vechi“, cum sînt turta, bărbieritul, furatul, horele. Aşadar, s-ar zice că, deocamdată, nunţile româneşti, chiar şi cele moderne, ţin la tradiţii.
