Cîntările morţeşti

Otilia HEDEŞAN
Publicat în Dilema Veche nr. 699 din 13-19 iulie 2017
Cîntările morţeşti jpeg

…Sînt prezentate, în manualele de etnografie românească, în linia lui Constantin Brăiloiu, din Ale mortului. Din Gorj…, ca un corpus deschis de texte care are două mize principale: exprimă sentimentele celor vii la moartea unui membru al familiei, al unui prieten sau apropiat, așa cum fac bocetele, respectiv, marchează ritual principalele momente ale înmormîntării, susținînd, prin ele însele, întreaga poveste a călătoriei mortului din lumea de aici către lumea de dincolo, așa cum fac Zorile, Cîntecele bradului și Cîntecele mari de petrecut. Fundamental subiective, construite inovator, în funcție de situațiile concrete pe care le evocă, și mai ales intens dramatice – primele; grave, asemeni destinului implacabil care nu exclude pe nimeni de la moarte, repetitive pînă la pragul pierderii sensului în favoarea menținerii unei forme fixe și mai ales puternice, în măsura în care, potrivit credinței, ceea ce se cîntă se și petrece pe planul transcendent, al trecerii sufletului celui mort către lumea de dincolo – cele din urmă. Texte improvizate și texte fixe, texte care punctează relațiile sociale și texte care mediază relația cu transcendentul, texte lirice și texte rituale – sînt perechile de categorii prin care sînt descrise, în diferite contexte teoretice, cîntările morțești.

Devenite un loc comun al bibliografiei etnologice, cîntecele funerare sînt, însă, tot mai rar auzite la înmormîntările românești, și nu doar în spațiile urbane, ci și la țară. Locul plînsului obligatoriu, adesea demonstrativ și emfatic, al bocetelor este luat de tăcere și discreție, postùri după care pare să se modeleze tot mai frecvent comportamentul ritual funerar și la noi. În ceea ce privește cîntecele funerare rituale, acestea au trecut, aproape pretutindeni, în planul memoriei, în sensul în care o parte din bătrînii satelor unde aceste practici erau active își mai amintesc de ele și pot să le evoce rezumativ.

Am întîlnit, în ultimele decenii, cîteva persoane care știau și cîntau textele funerare rituale. Le-am înregistrat pe Livia Andraș, de la Zolt, din Timiș (1985), apoi pe Dochia Giurgiulescu, din Arcani, Gorj (1986 și 1993), însă experiența cea mai nuanțată în ceea ce privește multiplele tratamente ale acestei categorii de texte rituale funerare mi-a prilejuit-o o femeie din Timoc, Persa Bilanovici, de la Metonica (2009).

Persa ştie una dintre cele mai impresionante variante de Zori culese vreodată şi atestate în bibliografia de aproape un secol şi jumătate a acestei specii. La Metonica, precum, de altfel, pretutindeni în Timoc, acestui cîntec special şi obligatoriu pentru fiecare înmormîntare i se spune „Petrec“ ori „Petrecătură“, ceea ce semnalează că funcţia principală a actualizării sale este aceea de a conduce sufletul mortului către lumea de dincolo. Cum să călătorească sufletul, pe ce cărări să o apuce, de cine trebuie să se ferească, unde e necesar să se oprească şi ce ar fi bine să evite, ce poate să privească şi cînd ar fi de dorit să ignore totul din jurul său – o întreagă serie de neliniști posibile se regăsesc în povestea unei călătorii fără incidente către lumea de dincolo, poveste care se repetă, ca orice structură rituală, la căpătîiul fiecărui mort.

Prima dată, am auzit varianta de „Petrecătură“ a Persei în curtea uneia dintre vecinele sale, unde apucasem să pun întrebarea dacă se cîntă ceva anume, la toţi morţii, fără să sper, însă, într-un răspuns mai consistent decît vreun da-da, cîntă ele ceva… Cîntă, uite, comşîca noastră cîntă – mi s-a răspuns şi, pînă cînd să mă dezmeticesc şi să semnalez că întrebarea era una de pură rutină, bătrîna casei şi-a şi trimis nepoata pînă în bătătura alăturată s-o mobilizeze pe Persa şi s o roage să cînte „Petrecătura“. În mai puţin de douăzeci de minute, asistată de două femei care nu ştiau mai deloc textul, ci doar susţineau fiecare final de vers ca şi cînd ar fi apăsat pe o pedală care amplifica straniu sonoritatea vocii Persei, aceasta a declanşat un moment absolut fabulos: în liniştea covîrşitoare a acelei părţi de sat, despărţită de şosea de un mic pîrîu şi de o perdea de sălcii, sub soarele deja dogoritor al amiezii de început de vară, Persa şi ajutoarele sale au cîntat doar pentru mine și colegii cu care eram, străinii care întrebam despre lucruri ciudate, acel sublim cîntec morţesc, incredibil exemplu de survivență simbolică: (…) Că erea ş-o casă mare, / Lumina şi mai sclipea-re / Ca de aur, de argint-u, / Cum n avem noi pe pomînt-u, / Patruzeci de uşi, fereşti-u, / Aici nu mai ştii să ieş-u, / Numa’ strigă cheile-re, / Să-ţi deschidă uşile-re, / Uşile, fereştile-re, / Să dai să te molăreşti-i, / Să țîni, să nu putrăzăşti-u! (…) Da-n mijlocu câmpului / Erea un măr mare, rotat-u, / Cît de mare el erea-re / Pe tot svetu cuprindea-re, / Cu crengile încărcate, / La pomînt sînt aplecate, / Numai floturi, păsărele, / Alea-s, maico, sufleţele (…)

Trei zile mai tîrziu, la cimitir, între cîteva ropote de ploaie subţire, ea a „petrecut“ din nou, alături de alte două surate cu memorie mai bună, astfel încît cîntecul suna altfel, mai sacadat şi mai povestitor, fără tînguielile de pură însoţire…

Momentul cel mai interesant s-a petrecut, însă, cîteva săptămîni mai tîrziu. Murise cineva, un bunic, cum mi s a spus, un moş Iova, cum se putea citi în caractere chirilice pe crucea pe care o cioplise toată dimineaţa moş Ilia. La căpătîiul moşului Iova am regăsit-o pe Persa cîntînd mecanic „Petrecătura“. Viersul nu mai era, acum, nici straniu, nici sacadat, părea că nu are nimic ieşit din comun şi, în mod paradoxal, deşi abia acum el se performa în condiţii strict rituale, părea molcom şi întru totul firesc, ca şi cînd Persa îi mai spunea cîteva lucruri utile lui Iova cel pe care îl cunoscuse şi în apropierea căruia tocmai se nimerise. De altfel, cînd m-a văzut, Persa a cedat Mirei, ajutoarea sa din acea zi, dreptul de a rosti prima versurile cîntecului, întîmpinîndu-mă ca o veche prietenă. M-a pupat, apoi, de trei ori, un picuţ cam transpirat şi ţocăit, dar a trebuit să accept că acesta e protocolul, şi m-a întrebat dacă mi-s bună, iar eu am răspuns, tot protocolar, că da, în pofida implicaţiilor mai degrabă comice ale acestei întrebări în româna standard. Apoi Mira, cealaltă zoritoare, a lăsat tovarăşei ei responsabilitatea de a conduce cîntecul şi a făcut şi ea exact ceea ce făcuse Persa.

Poate că suprainterpretez, însă impresia pe care am avut-o a fost aceea că distanța simbolică a Persei şi a Mirei în raport cu mine părea să fie mai mare decît a lor în raport cu moş Iova. De aceea şi gesturile protocolului de care uzau erau mai apăsate, ca la carte, cumva, fără posibilitate de greşeală. Se purtau cu mine aşa cum îmi şi cîntaseră, urmînd un scenariu care se interpreta în registru major, în tuşe tari, fără nuanţe şi mai ales fără concesii. În același timp, ritualul efectiv se derula în logica firescului și a utilitarului, fără supralicitări.

Devine clar că Persa avea mai multe registre în care cînta „Petrecătura“: patetic și demonstrativ, pentru străini, narativ-descriptiv, pentru membrii comunității. Sonoritățile textului ritual erau uneori ample și tulburătoare, ca și cînd întregul mesaj venea din melos, fără o importanță prea mare a cuvintelor propriu-zise. Am transcris de mai multe ori texte funerare din diferite arhive de folclor și am avut de fiecare dată sentimentul că mai degrabă recunosc pattern-ul poveștii decît că o înțeleg de-a fir a păr, vorbă cu vorbă. M-am consultat uneori cu localnici ca să stabilesc vreun cuvînt și mi-am dat seama că și ei au aceeași dificultate. Înțelegerea cîntecului funebru mizează pe ansamblu, fiindcă el cată să fie exemplar pentru cei vii și comprehensibil, poate, doar pentru cei morți.

Am vizitat-o pe Persa și acasă la ea. M-a primit voioasă, însă fără efuziunea teatrală cu care marca întîlnirile noastre în public. Totodată, discuțiile cu ea nu au relevat mai mult decît practicile simulate ori reale în timpul cărora o urmărisem. Persa se dovedea a fi unul din acei oameni care fac, nu povestesc că fac, eventual fără să facă. Cine o să mai cînte „Petrecătura“ dacă cele tinere nu o învaţă acum de la tine? – cam aşa cred că a întrebat-o, la un moment dat, unul din colegii cu care eram. Persa nu credea că e esenţial ca învăţarea „Petrecăturii“ să se întîmple sub autoritatea ei. Putea presupune că într-o zi ea nu va mai fi, ori nu va mai putea să cînte povestea rituală. Şi atunci, cum o să fie? – a insistat colegul meu. Am uitat exact vorbele bătrînei, însă ele se formulau undeva în susţinerea ideii că atunci, cu siguranţă, cineva va găsi o soluţie: poate că acum, chiar, în vreme ce ea cîntă „Petrecătura“, o altă femeie îi învaţă textul şi va fi capabilă să-l reproducă, poate că cineva o să-l citească din knigă… Poate chiar aceste slike şi snimuieli, adică fotografii și înregistrări video, pe care le făceam, o să fie căutate pentru ca cineva să înveţe cuvintele…

Realitatea, însă, este aceea că de cîteva decenii, de cînd gestionez o arhivă de tradiții, nu mi-a cerut nimeni un cîntec morțesc ca să-l învețe și, eventual, să producă o reintroducere a sa în comunitate, în vreme ce am livrat numeroase texte ceremoniale de nuntă sau calendaristice.

Otilia Hedeşan este etnolog, profesor de Civilizaţie românească la Universitatea de Vest din Timişoara. Cea mai recentă carte pe care a coordonat-o este Doamnele au vreme… Povestirile româncelor din Ungaria la începutul secolului XXI, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2017.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.