Cine şi de ce se mai face/nu se mai face profesor în România

Îmi cer scuze, înainte de toate, că am acceptat să răspund la acest chestionar, cu orgoliul nemăsurat de a crede că ştiu răspunsul la cele două întrebări dificile: De ce s-ar mai face cineva profesor în România de azi? sau " reformulat " De ce nu se mai face nimeni profesor în România de azi? De cîteva zile, caut formulări precise pentru răspunsuri cuprinzătoare, găsesc şi elimin unghiuri din care ar putea fi abordată problema, selectez argumentele raţionale şi le disociez de cele afective. Mi se părea că am primit o misiune importantă, că poate una dintre formulările mele va fi acel răspuns pe care îl aşteaptă societatea întreagă, pentru a înţelege statutul dascălului, pe care de aproape două decenii nu se poate decide dacă să-l respecte sau să-l deteste. Tocmai eram gata să încep, cînd " deja prea preocupată de reformulări " o întrebare perfidă mi s-a strecurat în minte: De ce s-ar fi făcut cineva profesor în România de ieri sau de alaltăieri?, adică în România tinereţii mele, a anilor ceauşişti în al doisprezecelea ceas al lor, în cîntecul lor de lebădă chinuită în foame şi în întuneric, în cozi interminabile şi în umilinţe greu de rememorat. Şi iată-mă încercînd să răspund la această întrebare, fiindcă altfel nu pot face pasul mai departe, adică nu pot ieşi din trecut, în prezentul despre care mi se cere să vorbesc. Era deci în 1986. Terminasem Facultatea de Filologie şi primisem repartiţia guvernamentală într-un sat de negăsit pe vreo hartă, dar aşezat totuşi în Ardealul meu natal. Scăpasem de spaima că mă aşteaptă vreo lotcă prin Delta Dunării şi că va trebui să îmi înfrunt fobia de apă. Nu scăpasem însă de neliniştea că lăsam acasă un soţ singur, pe care urma să-l văd maximum o dată pe săptămînă, pentru că un alt fel de navetă era de neimaginat. Cei 125 de kilometri puneau între noi vreo şase ore de drum, cu trei trenuri şi o "drumeţie" de un ceas-un ceas şi jumătate, depinde de cît de adînc şi de... clisos era noroiul. Satul în care mergeam să-mi fac apostolatul era din "categoria a treia", după clasificarea studenţilor filologi (adică unul prin care nu trecea trenul, nici nu se auzea, dar în care se auzise de tren). Au trecut aşa aproape trei ani, care azi îmi par a face parte din viaţa altcuiva. Închei aici povestea anilor de salam cu soia, neculpabilizîndu-i deloc pe cei care nu l-au mîncat. Ies din trecut, întrebîndu-mă ce îl diferenţiază fundamental de prezent. Nu salarizarea, nu calitatea elevilor, nu aspectul şcolilor, nu dotările. Marea problemă a dascălului în România de azi este dispariţia stimei sociale pentru această profesie. De lipsa respectului nu se fac vinovaţi numai dascălii, deşi au " probabil " partea lor de vină. Să recapitulăm însă ce s-a întîmplat în anii postrevoluţionari. În primul rînd, s-au ivit buticuri şi buticari, apoi privatizaţi, mai mici sau mai potentaţi, apoi magnaţi agramaţi, arătînd, de-a valma, că nu educaţia sau cultura ar fi chezăşia succesului în viaţă. S-au succedat guverne care au încercat zeci de reforme în sistem: ale programelor şcolare, ale ciclurilor de şcolarizare, ale manualelor, ale sistemului de titularizare, ale modalităţilor de evaluare, şi enumeraţia ar putea continua. Nimeni nu s-a preocupat însă de reformarea reală a cadrului didactic, de integrarea lui într-un proces ritmic şi coerent de formare continuă. Au venit apoi prim-miniştri care au deschis marea bătălie anticorupţie, cu ameninţări împotriva periculoşilor evazionişti fiscali " nimeni alţii decît profesorii de două-trei discipline " care subminează economia naţională. Au urmat politicieni în campanie electorală, care nu s-au ferit să afirme că, dacă ar fi părinţi de şcolari din X localitate, nu ar ezita să vină cu furca la şcoală, în această "ţară de doi bani". S-au instalat miniştri ai învăţămîntului care nu ştiau să numere stele şi preşedinţi de stat care mărturiseau cu seninătate cîte ore au petrecut fumînd prin cotloanele şcolii şi ce groază le provoacă încă vederea unui profesor. Iar aceştia nu sînt "produsele" învăţămîntului de azi. De ce s-ar mai face cineva profesor în România de azi? Pentru că ne imaginăm că avem această vocaţie, chiar dacă uneori ne înşelăm. Pentru că, aşa cum putem într-o lume defectă, stimaţi părinţi dilematici, vă apărăm copiii, chiar şi fără să fim plătiţi pentru asta. Pentru că trebuie să rămînă întotdeauna cineva să lupte cu morile de vînt. Carmen STOIAN şi Achim Stoian profesori, Sibiu Pasionaţi fiind, încercăm să elaborăm o listă cu elemente care ar putea identifica specia pe cale de dispariţie a pasionaţilor, deci a idealiştilor din învăţămînt. Atît timp cît mai apar cîteva din următoarele simptome, mai există şansa prezervării sau pericolul continuării sîcîitoarei prezenţe a lor: 1) aleg această profesiune, deşi ar putea avea altele; 2) cumpără şi citesc ziare, reviste şi, mai ales, cărţi, percepute drept periculoase, subversive, "vîndute", le duc la şcoală, le arată şi le dau elevilor spre citire, distrugîndu-le anticorpii sănătoşi generaţi de economia de piaţă; 3) afirmă existenţa binelui în lume şi predau texte despre supremaţia acestuia, despre autocombustia răului, despre utopiile care ne pot guverna viaţa; 4) scriu teste, manuale, cărţi, articole, fără să ştie să negocieze un contract, fără să ceară drepturi de autor, fără să vizeze un profit material; 5) aşteaptă să li se răspundă la salut, să nu fie culpabilizaţi în media sau de colegi, să fie onoraţi moral şi apoi material; 6) nu recunosc că îmbătrînesc şi că o pensionare la 60-65 de ani este un orizont care se respectă, adică intangibil; 7) privesc oamenii în faţă şi fac zilnic exerciţii de sinceritate, deranjînd constant; 8) declară sursele din care citează şi pot întocmi o bibliografie; 9) au prieteni, nu cunoştinţe; 10) nu doresc să devină nume de străzi şi statui, nici să intre în istorie; 11) nu ştiu să refuze rugăminţile în care văd o urmă de raţiune; 12) ştiu că au onoarea de a munci cu oameni/ le place să meargă la şcoală; 13) cultivă autoironia. Anca URSA profesoară, Cluj-Napoca Spre deosebire de cei mai mulţi dintre colegii mei de facultate, eu am ştiut încă de la admitere că urmez Literele pentru a deveni profesoară de limba şi literatura română. Prin urmare, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să ajung un profesionist: două masterate, un doctorat în literatură, obţinerea gradului I, multe cursuri de învăţare a metodelor didactice noi. După zece ani la catedră, mi-am luat o perioadă de concediu fără salariu, prilej şi de a-mi regîndi statutul profesional. M-am întrebat dacă merită în continuare să-mi consum o copleşitoare parte din energie încercînd să rezist agresivităţii celor trei P: ● Profesionistul-din-sistem: reprezentant fetofag al Ministerului Educaţiei, pogorîtor, ca Sfîntul Duh, o dată pe an, în şcoală, oftînd din stomac "cînd eram eu la catedră, profesorii îi pregăteau mai bine pe elevi", organul de decizie care consideră că banii trebuie investiţi în infrastructură, nicidecum în dascăli. ● Părintele-plătitor-de-impozite: şi, prin urmare, îndreptăţit să dispună de soarta celui care primeşte un salariu exclusiv datorită taxelor pomenite; aici reacţia variază de la împărtăşirea unui plan bine gîndit despre ce trebuie făcut la clasă, pînă la ţipetele adresate mai de dimineaţă şi vînzătoarei, "pentru că trăim într-o societate de in-com-pe-tenţi!". ● Prietenul-lucrător-la-bancă: omul de succes, cu o milă adîncă, de neconsolat, pentru profesorul perdant social, "bătut de elevi, unde o s-ajungem?" căruia îi explici inutil că filmele de gen de pe YouTube nu reprezintă realitatea cotidiană din şcoli. Pînă în acest punct e evident că nu se poate vorbi de carieră în învăţămîntul românesc, atîta timp cît cariera înseamnă şi o formă de recunoaştere şi împlinire socială. Dar în acest an, avînd distanţa necesară pentru o perspectivă obiectivă, am constatat cît de greu cîntăresc ceilalţi trei P: 1) Premiantul, nu neapărat cu notele cele mai mari, ci elevul " şi nu sînt puţini " care citeşte "enorm şi vede monstruos", care te obligă să fii la curent cu ultimele apariţii editoriale şi merge iar la olimpiadă, că altfel "ar lenevi aiurea". 2) Profesorul-de-top, colegul de sală profesorală care n-a renunţat încă, se ia la trîntă cu sistemul, e scînteietor la catedră şi fără ambiţii ierarhice într-un grup profesional unde nu prea există o astfel de miză. 3) Plăcerea de a face zilnic ceva creativ, de a putea expedia hîrţogăria într-o bucată mică de septembrie, de a lucra cu elevii, inepuizabili în umor şi în capacitatea de a-ţi ierta delicat inconstanţele umorale. Prin urmare, sînt aproape hotărîtă să mă întorc în sistem, pentru un traseu profesional modest. Dvs. ce aţi face în locul meu?