Cine ne pune cartea în mînă

Pe măsură ce piaţa de carte creşte, iar editarea de cărţi devine o afacere din ce în ce mai prosperă, relaţiile dintre editori, critici literari şi cititori sînt tot mai problematice. Nu folosesc termenul "criză", care nu e tocmai exact într-un domeniu căruia dinamismul şi varietatea îi sînt proprii din necesitate. Mihail Ralea se întreba de ce nu avem roman într-o perioadă de înflorire a romanului românesc modern, pentru ca apoi, pe tot parcursul secolului trecut, nenumăraţi alţi critici şi eseişti să tot prevadă moartea romanului, un gen care niciodată n-a avut succesul de acum. De două decenii deplîngem soarta poeziei, deşi, în fiecare an, debutează onorabil cel puţin 10 tineri poeţi, se dau nenumărate premii pentru poezie, se fac lecturi publice de poezie şi, mai nou, numărul site-urilor cu poezie este, pur şi simplu, copleşitor. Întotdeauna e vorba de o tranziţie (fără conotaţie negativă), de o redefinire permanentă, chiar dacă nu mereu vizibilă, a genurilor şi, mai ales, de o reaşezare continuă a relaţiilor. Dacă relaţia criticilor cu scriitorii a fost dintotdeauna una de love-hate, mai problematică şi mai interesantă este însă relaţia criticilor cu cititorii. Căci, dincolo de a fi un exerciţiu intelectual în sine, critica literară are nevoie (şi) de public. Critica literară nu se face în retortă, nu-şi permite să fie autistă, ea trebuie să se adreseze nu doar scriitorilor şi celorlalţi critici, dar, mai ales, cititorilor constanţi, aceia interesaţi de noi piste de lectură, de interpretări, de subtilităţi textuale şi alte asemenea ponturi pe care critica literară le poate da, dublînd şi îmbogăţind, astfel, lectura. Să nu uităm că, de fapt, toţi marii critici din interbelic scriau şi în cotidienele de mare tiraj. Viciile criticii literare Prin comparaţie cu perioada comunistă, cînd critica literară era singurul discurs alternativ, astăzi audienţa criticii literare este mult redusă şi mă tem că abia această situaţie ţine de normalitate. Cu toate acestea, despărţirea masivă de critica literară s-a produs şi din cauza unor vicii de care, dacă vrea să se reformeze, va trebui să se lase. Mai întîi, ar fi vorba de o anume inadecvare estetică a discursului critic care tinde să se adreseze şi specialiştilor, şi masei, vrea să aibă şi relevanţă esteizantă, axiologică, vrea să influenţeze şi consumul. Publicul cititor este mult prea divers, iar editurile, mai sensibile la gusturile lui decît la pretenţiile criticii. Din cauza acestei neînţelegeri, critica literară e confuză, inadecvată, pare ruptă de piaţă şi se vede concurată, dacă nu chiar înlocuită, de mecanismele marketingului şi de formele alternative de popularizare a lecturii. Cum critica literară nu mai deţine monopolul pieţei culturale, va trebui să-şi asume pînă la capăt numai un anumit tip de discurs: academic-universitar, mai apropiat de hermeneutică (adevăratul discurs critic underground), eseistic liber, cu precădere sociologizant (discurs critic de nişă culturală) şi publicistic, simplu, descriptiv, atent la gustul popular (discursul critic de consum, mainstream-ul). Blogging-ul literar nu are prea multe de-a face cu critica literară şi doar aparent este underground, în realitate dublînd mainstream-ul publicistic. Ideologizarea literaturii Un alt viciu major care a slăbit credibilitatea criticii literare este ideologizarea literaturii, în special, şi a culturii, în general. O inadecvare politică, de această dată, cînd totul este suspect de ideologie, totul este trecut prin filtru ideologic, discutat în termeni de relevanţă şi concurenţă ideologică. Iar ideologia duce la parti-pris, o tendinţă împotriva căreia se declară toate revistele culturale, dar pe care o practică toate. Iar cînd revistele fac politica unei grupări, a unui curent literar, a unei edituri, a unei anumite zone geografice sau după criteriul vîrstei, critica literară devine, în cel mai fericit caz, previzibilă, cînd nu începe să semene cu propaganda. La noi este mai important unde şi despre cine scrii, decît ce anume scrii, iar asta în timp ce luptele culturale nu-i interesează, adesea, decît pe cei implicaţi direct. Literatura este, deseori, pretext pentru un anume discurs cultural, iar critica literară, în loc să stimuleze reflecţia, irită. Iar cititorul rămîne pe margine şi nu înţelege nimic. Egocentrismul criticii Apoi, există şi o inadecvare a atitudinii, a comportamentului. Un alt viciu al criticii literare este faptul că asigură, relativ repede, o glorie literară nemeritată, sursă de orgoliu, aroganţă şi exhibiţionism critic. O dată pierdut statutul de prestigiu din comunism, mulţi văd în critica literară un mijloc de autoimpunere în faţa scriitorilor şi a celorlalţi critici. E suficient să ataci scriitorii-simbol sau să distrugi în cronici violent negative cărţi elogiate în celelalte reviste pentru a atrage atenţia, pentru a-ţi face sau a-ţi consolida un nume şi o poziţie pe harta ideologică a culturii. Tentaţia iconoclasmului, a discursului contra e puternică şi, de cele mai multe ori gratuită sau, mai rău, hrănită din resentiment. (Revista Cultura, de pildă, a publicat în decurs de două luni nu mai puţin de trei cronici negative, fiecare de cîte o pagină, la romanul Derapaj al lui Ion Manolescu. Dacă ei au găsit acest roman slab, de ce atîta deranj critic!? Mai ales că zeci de alte cărţi româneşti aşteaptă oricînd să fie recenzate.) Critică fără tiraj Şi nu în ultimul rînd, există un deficit al suportului discursului critic, mai exact, o lipsă de audienţă a revistelor culturale, un deficit care se transferă şi se răsfrînge asupra criticii, influenţîndu-se, astfel, reciproc ca într-un cerc vicios. Preluînd fie şi clişeele care circulă în mica noastră lume culturală, am putea spune că România literară este prea conservatoare, Observator cultural - prea corectă politic, Suplimentul de cultură - prea de casă, Cultura - prea resentimentară, revistele din provincie sînt prea discrete sau, de-a dreptul, provinciale, suplimentele cotidienelor - prea modeste, revistele glossy - prea compilatoare (trăiască manşetele cărţilor!), radio-ul - prea eteric, televiziunea - prea restrictivă... Măcar în paranteză să spun că insatisfacţiile aduse de critica literară sînt cel puţin la fel de importante şi de numeroase precum viciile ei: antipatiile pe care le stîrneşte, acuzele care i se aduc, reproşurile, procesele de intenţie care i se fac unui critic, obligativitatea unor lecturi neinteresante, indigeste şi, de cele mai multe ori, chiar proaste, cîştigurile materiale modeste căci critica literară încă nu este percepută ca o meserie în sine ş.a.) Confuzia abundenţei Pe o piaţă în care editurile scot cărţi pe bandă rulantă, criticii au o slabă viteză de reacţie, sînt excedaţi. Astfel, rolul lor de a selecta, de a informa şi de a intermedia lecturi rămîne cumva suspendat, iar aceasta este, mai degrabă, o fatalitate a societăţii de consum. În faţa cererii masei, gustul criticului este insuficient, neavenit, inutil şi chiar enervant. "Elitist" este cuvîntul care ar trebui să-l reducă pe critic la tăcere. Dar criticul literar scrie tocmai pentru cei mai educaţi dintre cititorii de literatură, aflîndu-se, de fapt, într-un underground al receptării. Iar inflaţia de scriitori şi confuzia criteriilor de apreciere, care apare ca o consecinţă firească cînd ai în faţă un public eterogen, tocmai acestea cer obiectivitatea - pe cît e posibil - a unui critic. Să nu ne amăgim: critica literară nu e pentru toată lumea! De aceea, va există întotdeauna un segment mult mai important de cititori care vor merge pe mîna editurilor. Oricum, tendinţa editurilor este de a renunţa la intermedierea prin critici (cooptîndu-i, uneori, în propriile redacţii) şi de a negocia direct cu cititorii. Iar acest lucru începe din librării, unde editurile practică un fel de ego-branding: cărţile nu sînt aşezate în raft pe genuri, ca în oricare din librăriile lumii, ci pe edituri. Dacă întrebi de un Nabokov, de pildă, librarul nu va fi interesat de numele cărţii şi nici nu-ţi va indica raftul cu ficţiune, te va întreba doar la ce editură a apărut. Rafturile librăriei arată, la noi, ca nişte standuri de editură. Situaţie unică în lume. Dincolo de frazele elogioase şi adjectivele la superlativ reţinute totuşi, din textele critice, editurile pun tot mai mult accentul pe cifre. News-letter-ele şi textele promoţionale ale editurilor sînt o înşiruire de cifre, argument promoţional suprem şi principalul garant al valorii de piaţă: numărul de limbi în care a fost tradus autorul/romanul, numărul de exemplare vîndute, numărul de premii obţinute, încasări record... Parteneriatele cu reviste glossy şi mărci de larg consum fac parte din aceeaşi strategie de promovare care mizează pe cantitate. Marketingul editorial s-a specializat atît de mult în ultimele decenii, încît putem spune că o carte este ceea ce este promovarea sa. Sociologii literaturii arată că noi cunoaştem literatura mai mult din auzite, decît din citite. Coelho, de pildă, nu este doar un autor bine vîndut, el este şi un scriitor al cărui nume este cunoscut şi de cei care nu-l vor citi niciodată. Dar marketingul nu face totul singur; marketingul se dezvoltă, de fapt, pe nivelul de cultură modest al cititorilor. Cititorii de azi sînt foarte puţin dispuşi să facă descoperiri şi chiar incapabili să aleagă singuri. Ei se lasă îndrumaţi, sînt - deliberat sau un - manipulabili. Editurile speculează nu doar preferinţele, dar mai ales slăbiciunile cititorilor. Apoi, pentru piaţa de carte pe care-o avem, editurile publică prea multe titluri, preferînd, în special, vînzări mediocre la cît mai multe titluri, decît vînzări mari la un singur titlu. Astfel, cărţi şi autori buni riscă să treacă neobservaţi, împinşi de la spate de valul de noutăţi. Există o frenezie a celui mai nou titlu care nu durează însă decît o săptămînă. De aceea, chiar şi best-seller-urile din România au tiraje jenant de mici. Succesul colecţiei Editurii Polirom dedicată tinerilor scriitori a încurajat şi alte edituri să rişte, astfel că, după trei ani, asistăm la o inflaţie de tineri scriitori care dispar de pe piaţă la fel de repede cum apar. Printr-o selecţie lejeră este compromis astfel întregul demers de sprijinire a tinerilor scriitori. Acelaşi lucru se întîmplă şi la traduceri. Avem parte de mai multe traduceri decît traducători buni. Piaţa este copleşită de traduceri mediocre din cauza aceleiaşi goane a editurilor de a publica cît mai mult, şi nu neapărat cît mai bine. Unde e cantitate, calitatea scade dintr-un inefabil instinct al conservării. Iar argumentul suprem cu care editurile îşi motivează standardele modeste ale selecţiei de titluri este "publicul-ţintă". Target-ul este pentru critic un fel de upercut, pentru că target-ul justifică orice. Nici o carte nu este destul de îndoielnică pentru a nu stîrni interesul cuiva, iar nerespectarea acestui fapt a devenit, în societatea corectă de azi, de-a dreptul imoral. Cine mai crede în critica literară? Îmi vine să spun toţi şi nimeni, în acelaşi timp. Oricum, cei cărora le pasă nu doar de ce mănîncă, dar şi de ce anume citesc. Aşa cum a fost dintotdeauna. ( M. C. )