Cine-i şefu'?

Într-o instituţie publică n-ai de-a face doar cu un singur şef, după cum n-ai de-a face doar cu un singur ghişeu. Aici ierarhia nu este ceva vertical, de jos în sus, ci se desfăşoară mai degrabă pe o axă orizontală, pe principiul: fiecare e şef pe propria tarla. Şi asta nu datorită unei organigrame eficiente, elaborate special pentru a uşura procesul birocratic, ci mai degrabă pentru disiparea responsabilităţilor care decurg din exercitarea funcţiilor. Deşi s-a bătut şi încă se bate monedă pe eliminarea birocraţiei şi pe transparenţă în instituţiile publice, acestea presupun oameni capabili care să-şi asume decizii şi responsabilităţi. Or, pe oamenii responsabili, cei în măsură să conducă real o instituţie, îi motivezi doar financiar, iar cîtă vreme funcţionarul public va primi în continuare acelaşi salariu, orice ar face sau n-ar face, lucrurile vor merge doar în inerţia orarului şi a programului cu publicul, rareori mîna dreaptă va şti ce face mîna stîngă, iar pisica aproape niciodată nu va avea un loc sigur de aterizare. Chiar dacă există poziţii superioare, o ierarhizare aparentă, pentru un plătitor de taxe toţi funcţionarii publici vor fi o apă şi un pămînt, adică toţi mici şefi, superiori toţi lui. Cînd intri aşadar într-o instituţie publică, trebuie să laşi la urmă statutul tău în societate şi să devii, indiferent de poziţia socială şi intelectuală pe care o ai, subordonatul funcţionarului. Şefia începe de la uşă. Paznicul, şoferul sau femeia de serviciu, cei care cunosc pe toată lumea, care ştiu dedesubturile "afacerii" şi unde să pună o vorbă bună sau unde să te trimită, au un avantaj net asupra ta, a muritorului de rînd care habar n-ai pe ce lume te afli, darămite la ce ghişeu să mergi. Le vei conferi, aşadar, voluntar şi din start statutul de şef, tratîndu-i ca atare. Bunăoară, aflîndu-mă într-o zi la casa de pensii, nu mică mi-a fost mirarea şi fără să ascund, indignarea, cînd am auzit un domn în vîrstă ploconindu-se în faţa paznicului de la intrare, doar pentru că acesta i-ar fi spus la ce ghişeu să meargă cu actele: "Săru-mîna mult, şefu’!" îi spune bătrînul, iar paznicul înclină cu nobleţe din cap, pe stilul: lasă, lasă, semn că deja îşi conştientizează dacă nu datoria, în mod cert statutul de gardian, implicit autoritatea în faţa cetăţeanului umil, cu căciula în mînă. (Cetăţeanul era profesor universitar.) Şefu’ de la intrare te va trimite cu un gest de mărinimie la şefa, funcţionara de la ghişeu sau la secretară. E vorba de o doamnă bine, clişeul fiind reprezentat de doamna de peste 40 de ani, vopsită blond, machiată impecabil, cu oja nesărită de pe unghii şi cu reverele unei cămăşi scrobite, răsfrînte peste gulerul unui sacou elegant. Pe scurt, o doamnă covîrşită de pretenţiile scaunului pe care îl ocupă. Aici, la şefa, trebuie să vii cu problemele aproape rezolvate, pentru că, deşi este acolo ca să te ajute, statutul de "şefă" nu-i permite mărinimia. Dacă nu te exprimi concis şi la obiect, dacă n-ai dosar pe şină, ci unul plic, dacă n-ai completat numele cu majuscula tatălui sau dacă nu predai temele "la cheie", eşti izbit de o privire retorică, genul "amice, eşti un idiot"; eşti minimalizat la statutul de plătitor de taxe, statut pe care îl conştientizezi cu indignare inutilă şi, după cîteva ore de stat la coadă, eşti în pericol de a fi "concediat". Atunci, pentru a nu dispărea de tot din ochii şefei de la ghişeu, eşti tentat să strecori "atenţia", spăşit, sperînd să rezolvi problema "pe şestache". Dacă însă ai pretenţia să fii bine tratat, te ţii semeţ şi nu-ţi recunoşti "inferioritatea", avînd impresia că te poţi ridica la înălţimea ghişeului şefei, vei face scandal cerînd să vorbeşti cu superiorul, vei fi trimis, din scurt şi cu dispreţ la a doua uşă pe dreapta, adică la şefu’. Şeful secretarei sau al ghişeistei este de obicei şeful de departament, şi nu superiorul direct al secretarei obraznice. Preocupat, agitat, plin de foi şi telefoane, şeful de departament nu prea are ce să-ţi facă. Trebuie să înţelegi, el e foarte ocupat, iar problema ta de contribuabil abuzat de doamna secretară nici nu-l interesează şi nici nu intră în atribuţiile sale. Aşa că de multe ori te pune să completezi o cerere scrisă pe care s-o depui la secretariat pentru a cere o audienţă la domnul director. Adică la şefu’. La domnul director nu se ajunge însă aşa de uşor. Şi asta nu pentru că e în şedinţă, ori în delegaţii nedefinite în timp şi spaţiu, ci pentru simplul fapt că trebuie să depui plîngere privitoare la secretară, tot la secretară. Iar şefa, adică doamna secretară, te va privi cu zeflemea, va da un telefon, va verifica, va mormăi, va pune o ştampilă, va închide receptorul, va spune: "ne pare rău" şi te va trimite cu plîngerea ta direct la Minister. Adică la şefii ăi mari. Ajuns aici, dacă mai ai o urmă de respect de sine şi de raţiune, te opreşti. Şi asta nu pentru că la Minister şefii şi implicit responsabilitatea se revarsă în zeci de departamente, de comisii şi subcomisii, ci pentru simplul motiv că nu ai fost în stare să recunoşti autoritatea de la bun început, ai pierdut şi timp, şi rîndul la coadă. Cu problema nerezolvată, cu draci la activ, te întrebi: cine cui îi e şef într-o instituţie publică? Şi-ţi răspunzi, ca Stan Păţitu’: funcţionarul contribuabilului. Dar asta nu mai e demult o noutate, ci doar o nouă consemnare istorică a mentalităţii plătitorului de taxe, umil şi speriat de drumurile birocratice, umil şi speriat de faptul că e de preferat să te pui bine cu şefa de la ghişeu, decît rău cu statul român şi că, ajuns într-o instituţie publică, e de preferat să-ţi laşi la intrare statutul social şi să îmbraci uniforma de subordonat, distribuită la intrare, în mod gratuit, de paznic. Adică de şefu’.