Cine cu cine se mai bate
Un răspuns la întrebarea numărului de faţă ar putea fi dat de statisticile poliţiei. Acestea arată că imediat după intrarea în Uniunea Europeană a scăzut numărul tîlhăriilor. De la peste 4000 de cazuri în 2006 s-a ajuns la mai puţin de 2500 în anul 2007. Poate că tîlharii s-au mai dus prin alte ţări ale Uniunii. La celelalte tipuri de infracţiuni comise cu violenţă însă, variaţiile nu sînt semnificative. Dar violenţa nu înseamnă doar criminalitate şi nu exclusiv violenţă fizică (psihologii spun chiar că de multe ori agresiunile psihice lasă urme mai puternice decît cele fizice), iar mediul în care trăim zi de zi continuă să fie din multe puncte de vedere ostil, de la agresivitatea şoferilor din trafic, pînă la ştirile de la televizor şi relaţiile publice de toate felurile care contiună să fie în mare măsură unele de confruntare. Miza unor conflicte e adesea derizorie. O ştire de la poliţie spunea de exemplu, nu de mult, că "un bucureştean a ajuns la spital înjunghiat de un turc pe care îl tăiase pe faţă cu un briceag, în timpul unui scandal cauzat de neînţelegeri asupra unui loc de parcare". Se pare că locuim prea înghesuit, sîntem încă destul de săraci şi mai ales nu ne-am pierdut reflexele din vremea în care aproape totul se reducea la o luptă pentru supravieţuire. Încă se poate ajunge la conflicte grave pentru lucruri cît se poate de meschine. La asta se adaugă noi tentaţii precum drogurile sau prostituţia şi neştiinţa de a face faţă unor situaţii şi probleme noi. De exemplu, mulţi profesori nu mai ştiu cum să trateze generaţiile noi cu o altă mentalitate. La rîndul lor, televiziunile nu contenesc să ne vîre sub ochi toate ororile pămîntului şi să creeze senzaţia că lumea a devenit un adevărat infern. Răutatea oamenilor pare că s-a globalizat şi ea odată cu informaţia, iar reperele istorice importante sînt de fapt legate de acte de extremă violenţă cum ar fi cel de la 11 septembrie 2001, care a descătuşat o mulţime de energii negative. Înaintea lui a fost un secol în care regimurile instaurate de nazişti şi comunişti au demonstrat oamenilor că violenţa poate fi o politică de stat şi dată drept model pentru toţi cei dispuşi la aşa ceva. Modelul a continuat în România şi după Revoluţie, atunci cînd minerii credeau că prin violenţă pot aduce linştea şi prosperitatea ţării. Cu timpul, acest gen de conflicte a încetat, dar au apărut alte tipuri prin alte locuri. De pildă, violenţa verbală din talk-show-uri sau violenţa pură şi aparent fără motive serioase de pe stadioane. Iar în întreg spaţiul public continuă să persiste acel cîmp de ostilitate în care calmul şi amabilitatea par de-a dreptul surprinzătoare. ( A. M. )
