Cînd trăiești între aici și acolo
Pînă pe la vreo douăzeci de ani, mi-am imaginat viața desfășurîndu-se fără evenimente mari, aveam o viață așezată, s-ar zice, urmam cursurile unei facultăți pe care mi-o dorisem, deși nu se aflase în topul preferințelor, schimbasem un oraș mic cu unul mai mare după terminarea liceului, aveam alături o mînă de prieteni pe care mă puteam baza oricînd, iar părinții erau acolo în ciuda distanței fizice și dispuși să mă ajute financiar, după puterile lor, pînă cînd urma să mă angajez full-time. Cînd o boală grea și spurcată i-a luat de lîngă mine, am început să înaintez, mecanic, prin viață, fără a-mi dori altceva decît să fiu tot mai departe de locul care îmi amintea zilnic de ei.
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România. Cînd am absolvit facultatea de la Iași am decis că trebuie să plec pentru admitere la București, am intrat la profilul ales, iar în paralel cu studiile mi-am luat un post la o librărie. Datorită lui, îmi permiteam să plătesc chiria și transportul de zi cu zi, restul cheltuielilor era asigurat de banii din pensia de urmaș după ai mei. O sumă derizorie, dar care îmi oferea cîtuși de puțin siguranța de la o lună la alta. Au urmat apoi doi ani plini de muncă, proiecte, un master care mă hrănea cu o speranță falsă că pot rămîne în țară după ce-l termin și cîteva ieșiri în Serbia, Albania, Turcia, țări care o duc indiscutabil mai rău decît noi și care, odată întoarsă acasă, mă determinau să-mi iubesc țara cu mai mult patos și să-i iert toate stîngăciile și oamenii care o trag în jos. Atunci, la vremea aceea, alungam orice gînd de-a pleca, mă îmbătam ușor cu gîndul că voi face tot ce nu au reușit părinții mei să facă, aveam să schimb mersul lucrurilor, voi avea un loc de muncă mai mult decît decent care să-mi permită măcar două concedii pe an, în afara României, iar la bătrînețe nu voi suferi de foame și sărăcie, cea din urmă reprezentînd, încă, una dintre cele mai mari frici ale mele.
Înainte de finalul celui de-al doilea an de master, am suferit o dezamăgire care a condus la decizia de a pleca, eșuasem pe plan personal, iar pe plan profesional nu îmi găseam locul, chiar dacă terminasem un master cu 10, nu simțeam că următorii ani i-aș mai putea petrece în România. Cum singurul ajutor în direcția asta era chiar fratele meu, plecat din România după ce a terminat liceul, la el am apelat. Aveam, așadar, prilejul să văd cum trăiește într-o țară care l-a convins că nu are de ce să se întoarcă în România nici măcar pentru vizite scurte, aveam să aflu ce au englezii și n-avem noi, de ce se poate trăi decent dintr-un salariu minim pe economie, în vreme ce la noi nu ai nici o șansă. Oricum, făcusem acest test înainte cu o jumătate de an să termin masterul, cînd abia mi se contura în minte ideea plecării din România. În noiembrie 2018 petrecusem două săptămîni la Londra și rămăsesem fascinată de oraș, de oameni și de nivelul de trai în comparație cu al nostru.
Cel mai greu mi-a fost să aleg data plecării: cum n-aveam nici un job care să mă aștepte, doar o cameră pe care fratele meu o putea închiria pentru a o ține ocupată pînă vin, mi-am acordat trei săptămîni în care să-mi iau la revedere de la oamenii apropiați, să-mi dau demisia, să anunț chiriașii, să sortez lucruri, să donez cărți, să renunț la ultimii doi ani într-o capitală unde cîndva, nu demult, mă vedeam locuind pînă aproape de vîrsta pensionării.
Dintre prietenii apropiați, unii au considerat decizia mea radicală, alții înțeleaptă, personal eram ghidată de o mare dorință de schimbare. De oameni, de peisaj, de alte formări profesionale etc. O frică pusese, totuși, stăpînire pe mine în acele zile dinaintea plecării. Dacă nu aveam să mă adaptez țării de adopție? Dacă îmi va fi atît de greu, chiar insuportabil, încît va trebui să caut alt loc spre care să mă-ndrept? Eram mai mult decît hotărîtă să nu mă-ntorc în România.
Primele săptămîni în Marea Britanie au fost ocupate de stresul provocat de obținerea actelor legale pentru ocuparea unui loc de muncă. După ce a trecut și partea cu interviul, a intervenit stresul așteptării, trebuia să vină un răspuns, pozitiv sau negativ, dar în același timp era imperios necesar să-mi găsesc un loc de muncă, resursele financiare mi se terminau curînd. Am început, astfel, să muncesc într-o cafenea de lîngă casă, turele erau uneori lungi și obositoare, dar nu plăteam mult pe transport, salariul îl primeam săptămînal și era mult mai mult decît mi-aș fi imaginat sau aș fi cîștigat în locurile de muncă avute în țară. Pe lîngă asta, oamenii aici erau de o politețe ieșită din comun, eram obișnuită, din România, să mi se reproșeze că nu fac lucrurile bine, clienții să răbufnească nemulțumiți, furioși pe incapacitatea mea de nou angajat sau că lucrurile nu merg atît de repede cît și-ar dori ei. Englezii sînt însă plămădiți din alt aluat, sînt obișnuiți să aibă răbdare, cînd trenul oprește în stație oferă spațiu celorlalți să coboare, apoi urcă, atunci cînd întîrzie autobuzul nu-i reproșează șoferului de ce a ajuns mai tîrziu, dacă dau peste tine, din greșeală, în mers, se scuză de mai multe ori, în trafic nu claxonează și nu coboară geamul să-njure pe cel din fața lor, în general nu-și varsă frustrarea asupra celorlalți și sînt învățați să găsească mereu soluții fără să-și piardă cumpătul. Sînt dispuși să ajute fără să aștepte ceva la schimb, un fapt pe care nu l-aș putea spune despre toți cei de-acasă, deși sînt încă mulți oameni de bine (și) în România.
În trei ani de cînd m-am mutat aici mi-am făcut un obicei să revin acasă anual, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a-mi vizita prietenii și cîteva rude. De la an la an, însă, observ o sumedenie de lucruri diferite între țara natală și cea de adopție. De la ofițerul din spatele ghișeului de control pașapoarte din aeroport, care te privește rece cînd îi întinzi documentul, pînă la vînzătoarea de la Mega care vorbește la telefon, mestecînd gumă, în vreme ce aștepți să-ți scaneze produsele. De la cei care te împing în tramvai, înainte ca acesta să fi oprit cu totul în stație, pînă la cel care își întinde picioarele, în autobuz, pe scaunul neocupat de lîngă tine, iar lista poate continua.
Cînd am fost nevoită să-mi schimb buletinul, pentru că cel vechi se apropia de data expirării, mi s-a cerut șpagă pentru a urgenta „cazul”. Aveam de ales între a sta în România 14 zile pînă cînd avea să fie gata sau a da banii și a reveni la secție a doua zi pentru a-l ridica. Atunci cînd trăiești între aici și acolo nu prea ai de ales și mergi în direcția greșită, contribui la declinul unei nații, te simți mizerabil, deși întotdeauna ai știut că doar așa funcționează lucrurile în România, nimic nu ar trebui să mai constituie o surpriză, te miri, însă, cînd mai dai peste cineva care merge „împotriva curentului”, oameni care nu au normalizat proastele obiceiuri, furtul, șantajul, corupția etc., și te-ntrebi dacă o fi frica cea care îi împiedică să fie ca ceilalți sau e, în fond, omenia care îi ghidează să facă bine?! Pentru că atît de rare sînt aceste cazuri încît mintea începe să-ți joace feste.
Privind retrospectiv, realizez că în trei ani de zile am reușit să fac în UK lucruri pe care în țară nu le-aș fi putut îndeplini cu atîta ușurință. Iar ca să enumăr doar două, fără a părea lăudăroasă, mărturisesc că m-am angajat într-un domeniu unde în România nu am putut din motive discriminatorii. Am aplicat la Universitate, iar statul îmi oferă o sumă mai mult decît generoasă, anual, pentru a mă descurca cu cheltuielile. Cît despre România, va rămîne întotdeauna un loc unde voi prefera să revin doar pentru perioade scurte de timp, în vizită și numai pentru oamenii și locurile care reprezintă o parte importantă din viața mea.
Romina Hamzeu este studentă în anul II la University of West London, Resurse Umane și lucrează ca security worker.
