Cînd teama devine ideologie
În Italia, anul 2007 (cînd România a intrat în Uniunea Europeană) a bătut la uşă într-o perioadă de ineluctabilă incertitudine economică, politică şi socială, caracterizată de o difuză anxietate personală şi colectivă care i-a făcut pe italieni (europenişti sceptici) să vadă în mult discutata globalizare principala cauză a marilor lor probleme. Greu de înţeles din partea unui popor de emigranţi care s-au dus în masă (28 de milioane de persoane!) la începutul secolului trecut în SUA, Argentina, Brazilia, Canada? Nu, dacă analizăm mentalitatea unora dintre italieni (care păstrează încă în suflet sloganul mussolinian "Dumnezeu, Patria şi Familia") şi faptul că istoria imigraţiei în Italia este recentă, nedepăşind 30 de ani, timp în care ţara nu a reuşit să elaboreze propriile experienţe făcute în străinătate sau să formuleze un comportament matur faţă de cei nou-veniţi. De felul lor egoişti şi superficiali, italienii au făcut puţini paşi înainte în ultimele decenii, iar societatea italiană se clatină din ce în ce mai mult într-un dezechilibru aproape perfect între Nordul bogat şi Sudul mult mai sărac şi între Dreapta şi Stînga (care pentru unii politicieni italieni rămîn sinonime ale Fascismului şi Comunismului!); un popor care nu înţelege şi nu acceptă nuanţele este un popor destinat să creadă că imigraţia este unicul, mare pericol cu care trebuie să se confrunte. Italienii îi văd pe străini ca pe nişte sălbatici necunoscuţi. La începutul anilor â90, "ceilalţi" erau albanezii şi chinezii, apoi a venit rîndul marocanilor, acum a sosit momentul ca frumoasa Italie, il Bel Paese, să fie apărată (chiar şi cu Armata pe străzi!) de invazia incontrolabilă a noilor barbari: românii, adică romii, adică romii români, pentru că nu mulţi italieni se descurcă în această curioasă aliteraţie. Ideile preconcepute ale opiniei publice din Italia faţă de pericolele imigraţiei au fost manipulate şi instrumentalizate în ultimii doi ani de toată mass-media din Italia, care are o mare responsabilitate. Mai ales presa scrisă (de dreapta, de centru, de stînga) tinde să prezinte situaţia romilor astfel încît să alimenteze o serie de sentimente negative. Romii sînt descrişi ca un grup omogen, fără distincţie între diferitele comunităţi etnice, diferitele origini, culturi sau condiţii sociale. În Italia, după ultimul recensămînt neoficial, trăiesc 160 de mii de romi, dintre care 70 de mii cu paşaport italian, deci romii "lor", cu care au învăţat, de bine, de rău, să convieţuiască. Printre aceştia, mulţi sînt integraţi în societate, au învăţat carte, lucrează, cîţiva au pătruns chiar în Parlament (cu sprijinul partidelor de stînga). 30 de mii sînt romi care provin din fosta Iugoslavie, iar 60 de mii sînt romi din România, deci romii "noştri". Dintre aceştia, 60% au mai puţin de 18 ani (dar numai 3% din minori sînt şcolarizaţi). Romii care provin din România trăiesc în tabere improvizate (barăci din lemn sau carton) la periferia marilor oraşe, mai ales la Roma, Milano, Torino, Napoli, Bologna, Bari, Catania, Cosenza şi Genova. La Milano trăiesc circa 20 de mii de romi români, la Roma sînt 25 de tabere, dintre care numai 7 autorizate. Condiţiile lor de viaţă sînt insalubre şi nu beneficiază de servicii sociale, ceea ce duce la naşterea unor probleme socio-economice evidente: venit redus, vulnerabilitate socială, discriminare. Nici o şansă deci de a vorbi despre flexibilitate, multiculturalism, democraţie sau toleranţă. Sînt stigmatizaţi ca vagabonzi, criminali, hoţi, violenţi, beţivani, pagube colaterale ale unei democraţii "şchioape", "ţapi ispăşitori" perfecţi pentru ziarele din Peninsulă, care caută cazuri "tari" pentru a-şi spori vînzările (în Italia, ţară cu 59 de milioane de locuitori, se vînd în fiecare zi numai 3 milioane de exemplare de cotidiene). Şi, din păcate, în această climă generală de ostilitate a opiniei publice faţă de români, romii "noştri" sînt gene roşi în a oferi numeroase episoade de violenţă. În concluzie, peste 43% din italieni sînt convinşi că imigraţia a devenit o problemă pentru ordinea publică, ceea ce, după părerea multor comentatori din Peninsulă, a dus la rezultatul ultimelor alegeri politice, cînd, în aprilie 2008, a cîştigat coaliţia de dreapta cu un program electoral bazat în mare parte pe probleme de siguranţă şi de luptă împotriva imigraţiei, o politică susţinută mai ales de adevăratul cîştigător al recentelor alegeri, partidul populist de extremă dreaptă Liga Nordului, rasist şi xenofob. Un reprezentant al Ligii, Roberto Maroni, este noul ministru de Interne, cel care a decis recensămîntul romilor în întreaga Italie şi amprentarea lor, acelaşi care a declarat pe 14 septembrie: "Vom închide sute de tabere neautorizate ale romilor, o adevărată ruşine, locuri în care adulţi şi copii trăiesc înconjuraţi de şobolani şi unde se ascund periculoşi criminali". În acest context de teamă, de alarmă socială, se repetă în fiecare zi schema primitivă dintre "noi" şi "ei", buni şi răi, femei de treabă şi prostituate, nevinovaţi şi delincvenţi, victime şi călăi. Şi continuă să crească confuzia dintre romi şi români, care, fără excepţie, fură copiii italienilor, violează nevestele italienilor, fură banii italienilor pe străzi, în metrou, în case şi de la bancomate, atacă şi omoară cu umbrela în ochi în metrou, duhnesc a alcool, se ceartă în gura mare, ascultă manele, îşi încearcă normal soneriile telefonului mobil în autobuz şi put, put rău de tot... Pentru media din Italia, ţapul ţapilor ispăşitori a devenit în octombrie 2007 Nicolae Mailat, român de etnie romă, acuzat de a fi violat şi ucis o femeie, Giovanna Reggiani, la periferia Romei. Un delict încă nerezolvat (procesul continuă, Mailat continuă să se declare nevinovat), dar care a fost reliefat enorm în presa din Peninsulă, care a titrat cu cuvinte grele, "masacru", "viol", "jaf", "şoc", "oroare", "invazie", însoţite în fiecare articol de naţionalitatea asasinului: "român"! Strada de la Tor di Quinto unde a fost ucisă doamna Reggiani a fost rebotezată "strada fricii", iar temperatura opiniei publice a crescut în mod incontrolabil. Această frică a fost instrumentalizată de politica italiană: dreapta şi-a pus masca cea mai dură, stînga moderată a răspuns cu acelaşi limbaj, de teamă să nu fie considerată mai prejos, stînga radicală (extrema stîngă) a început să urle împotriva rasismului, intelectualii au invocat solidaritate şi legalitate, italianul oarecare a început să vorbească despre rigoare şi toleranţă zero. Prejudecăţi care au devenit arme cu care fiecare îşi apără procentele electorale. Iar noi, ceilalţi români din Italia, ne-am înghesuit în inimă propria teamă şi ne-am simţit "străini" şi noi, locuitori fioroşi ai unei ţări primitive, ţara "toleranţei zero", în care se construiesc ziduri, o ţară care nu-şi aduce aminte de propriul trecut, speriată de propriul viitor şi în care ne e tot mai greu să trăim. Roma, septembrie 2008
