Cînd publicul joacă rolul unui terapeut

Virginia Woolf susţinea cu tărie că unei femei, pentru a scrie ceva, indiferent ce, îi trebuie bani şi o cameră separată. Ea considera că Rousseau este cel care a spart gheaţa scriind despre el. Ea adăuga la această opinie faptul că în secolul al XIX-lea conştiinţa de sine se dezvoltase atît de mult, încît era un adevărat obicei ca oamenii să-şi descrie spiritul în mărturii şi autobiografii. Îşi aşterneau vieţile pe hîrtie, iar scrisorile le erau publicate după moarte. Apăruse astfel o uriaşă literatură modernă de confesiune şi autoanaliză. Ideea terapiei prin scris a cîştigat mult teren şi în psihologie. Asistăm însă în prezent la o lume modelată de televiziune şi la spaima declinului lecturii, inclusiv al confesiunii prin scris. Oprahfication Nu este oare mai bine să foloseşti terapia confesiunii publice? Aşa cum se întîmplă astăzi la televizor sau scriind cărţi, cînd oamenii preferă sau se simt atraşi de confesiunea publică în defavoarea celei private, individuale. Modelul suprem, care impresionează psihologii, sociologii, este însă noua formă confesională a comunicării prin media şi, mai ales, prin televiziune. Ţin minte că am rămas cu gura căscată cînd la o emisiune de acest tip, la noi, provocat insistent de moderator cu rugămintea "spune ce simţi", un bărbat a declarat iubire unei fete "în faţa naţiunii". Să fie acest lucru influenţa emisiunilor lui Oprah Winfrey, cu cele 3725 talk-show-uri, începute în 1986, care au depăşit nivelul de epidemie socială, devenind un subiect de dezbatere? Nu este oare de necrezut că acest talk-show, cel mai lung ca timp de emisie diurnă, are cel mai mare rating din istoria televiziunii americane? Oprah Winfrey este, după specialiştii în comunicare, cea care a creat o nouă cultură a confesiunii, avînd o influenţă şi o credibilitate enorme. Ea modelează psihicul uman, iar prin confesiunea detaliilor intime din emisiunile ei produce efecte terapeutice. Stilul Oprah place. N-ar trebui ca acest lucru să ne dea de gîndit? Cineva ar putea să spună nu, asta se întîmplă în Statele Unite, dar nu este chiar aşa. Contagiunea socială a trecut Oceanul, emisiunile ei sînt reluate şi la noi, şi în multe părţi ale lumii. Ea a devenit mononimă, nimeni nu-i foloseşte decît numele mic, iar fenomenul pe care ea l-a declanşat, stilul ei reprezintă ceea ce se numeşte "Oprahfication". Viaţa secretă din vitrină La sfîrşitul anului 2008, în The New York Times a apărut o rubrică în care o scriitoare cunoscută, Lauren Slater, a scris despre lipsa ei de interes în a face dragoste cu soţul său. Faptul că ea împărtăşea sentimentul de deznădejde erotică cu milioane de cititori, făcînd publică viaţa ei intimă, nu producea mare mirare. Nu şoca. Şi alţii o fac, iar trecutul ei confesional era deja un fapt divers. Labilitatea ei psihică, cu tendinţe certe spre negativism, stări depresive şi sinucidere devenise un bun public, vizibil, aşa cum sînt monumentele istorice. Problema care se punea cînd ea a vorbit despre sex este faptul că implica o altă persoană, pe soţul ei, care poate nu era încîntat să i se cunoască neputinţa de a se ocupa pe deplin şi satisfăcător de geografia erotică a soaţei sale. Ea, dimpotrivă, se elibera, trecînd de la un sertar al psihicului ei la altul, înaintînd sistematic pe parcele psihice. O făcea cu detaşare, obţinînd, după propriile declaraţii, linişte, poate chiar o modestă ordine interioară şi, în mod sigur, deconectare de la stări apăsătoare. A mărturisit chiar că nu doreşte să atragă atenţia publicului. Însă unii jurnalişti se întreabă dacă oamenii, în cazul acesta cititorii, trebuie să afle ceea ce ea le spune. Se pare că a depăşi graniţele eului cu alţii de mînă - cu cît mai mulţi oameni - a devenit ceva obişnuit astăzi. La modă. O banalitate, am putea spune. Culmea este că asemenea scrieri sau vorbe spuse la emisiuni TV fac cărţi best-seller şi rating. Lumea secretelor sau viaţa secretă a devenit o modă, ceva pus în vitrină, la vedere. Destăinuirile au devenit strategii de a atrage curioşii. Şi cine nu este curios? Lauren Slater nu este o excepţie. Mai există şi altele sau alţii care îşi expun partea întunecată a eului lor. S-au mărturisit, aproape triumfător şi fără reţineri, adultere, aventuri erotice absolut întîmplătoare în camere de hotel, cu orice prostituată, aranjamente sexuale cu străini, întîlniţi cu totul ocazional şi agăţaţi fără perdea, algoritmi sexuali preferaţi şi dificil de regizat etc. Mare vîlvă a făcut biografia laureatului Nobel pentru Literatură din anul 2001, V.S. Naipaul. O biografie din care scriitorul reiese ca un personaj întunecat, inimaginabil de hidos, amintind de duplicitatea Dr. Jeckyl şi Mr. Hyde, de prezenţa părţii solare şi a celei tenebroase în acelaşi sistem psihic. Biograful a dispus de cel mai mare acces la cotloanele negre, la tainiţele întunecate ale psihicului scriitorului, ajutat chiar de scriitor. Este vorba, în biografie, de un mariaj trăit în teroare psihologică, în traumă şi tortură, fugind de el prin vizite destul de dese la bordel, de bătăile frecvente date unei amante de cursă lungă, contemporană cu soţia lui şi fiind în viaţă la apariţia biografiei. Femeia bătută putea afla lucruri noi, soţia era deja moartă. Scriitorul a făcut mărturisiri biografului, fără nici o inhibiţie şi nici o economie de detalii. Ce raport există între destăinuire şi individ? În mod sigur unii oameni se prea destăinuiesc, iar alţii se destăinuiesc prea puţin. În ambele cazuri există motive care ar putea explica dozajul livrării tainelor personale. Unde ar fi graniţa confidenţialului? Memoriile, scrierile despre sine au avut o "forţă de democratizare" în literatură - spune o jurnalistă. Dar vocile auzite au fost cele ale părţii întunecate a psihicului: alcoolism, dependenţe imposibil de imaginat, obsesii stranii. Artiştii - se spune - au făcut totdeauna ce au simţit că vor să facă, ei nu s-au preocupat de ce gîndeau sau gîndesc oamenii despre ei. Ceea ce ne pune pe gînduri şi chiar ne şochează este năvalnica voinţă şi dorinţă a lui Naipaul de a le spune oamenilor, mulţi, detalii ale vieţii lui, de a se destăinui pînă aproape la capăt sau chiar pînă la capăt, golindu-şi ungherele, gîfîind de dorinţa eliberării lor din mintea lui, aproape furios pe sine. Să fie oare o remuşcare publică luînd forma unei orgii? - se întreabă un jurnalist. Soţia e moartă, dar amanta de cursă lungă mai trăieşte. La ea s-a gîndit? Biograful ne spune că pentru scriitor cele spuse nu sînt oribile, nu sînt hidoase, pentru simplul fapt că ele au rămas în mintea lui îndelung, iar el, scriitorul, nu vrea decît să se detaşeze, să se debaraseze de ele. Poate, pînă la urmă, nu este decît o grabă de exorcizare a răului trăit. Şi, dacă ar fi aşa, atunci publicul cititor devine psihoterapeutul lui. Confesiunea prin imagini Există confesiunea sau destăinuirea individuală, făcută psihologului, duhovnicului sau preotului - fiecare are o altfel de denumire, analiză de sine sau dezvăluire, mărturisire, spovedanie - sau unui prieten apropiat, ca simplă confesiune, dar există şi confesiunea publică, făcută unui grup, unui public sau unei mulţimi. Există confesiune verbală - scrisă, ca în cazul lui Naipaul sau al lui Lauren Slater, şi orală, ca în cazul emisiunilor lui Oprah sau la noi în Din dragoste ori Dincolo de aparenţe -, dar tendinţa creşte către confesiunea publică. Este ca în cazul micilor buticuri înghiţite de hipermarketuri. Acest lucru nu înseamnă că psihologii vor rămîne şomeri. Dimpotrivă. Unii dintre cei cu bani vor alege discreţia. Dincolo de vorbe apare "confesiunea prin imagini", dezvăluirea nu a interiorului unei persoane, ci a exteriorului. Se dezvoltă din ce în ce mai mult un strip-tease pe Internet, în care se "postează" imagini ale corpului, cît mai dezgolit. Să fie imaginea cea care rivalizează sau detronează cuvîntul? Este greu de spus, pentru că imaginea nu produce aceleaşi efecte şi nici nu comunică aceleaşi mesaje ca vorbele sau cuvintele. Un nou concept se impune: tech sex. El se referă la folosirea Internetului pentru trimiterea unor imagini ale corpului nud integral sau parţial, de către adolescenţi. Desigur, la noi nu sînt statistici, dar fenomenul există. În SUA, după un sondaj recent, 20% dintre tineri trimit asemenea imagini, iar 33% au primit astfel de fotografii sau imagini video prin e-mail, mesaje instant sau webcam. Există şi diferenţe între fete şi băieţi, în favoarea fetelor ca utilizatoare mai frecvente ale acestui tip de mesaj. Unii susţin că este o nouă formă de flirt, alţii susţin că este o nevoie de afirmare a unei noi identităţi şi, în sfîrşit, alţii susţin că este o erodare a identităţii private în favoarea celei publice. Şi cînd te gîndeşti că în secolul al XIX-lea în cada în care se făcea baie se punea un praf pentru a tulbura apa, astfel încît cea sau cel care făcea baie nu-şi putea vedea corpul! Mulţi susţin că dincolo de motivele de mai sus, cel mai important pare să fie "jocul pentru putere" într-o cultură hipersexualizată cum este cea a prezentului. Interviurile făcute cu adolescenţi au arătat că ei nu dau curs unor relaţii intime după ce trimit sau primesc asemenea imagini, ci vor doar să se asigure de puterea lor de seducţie virtuală. Evident, cu gîndul la cea reală. Atît vor. Atît le ajunge. Numărul admiratorilor abandonaţi ulterior face să crească încrederea în sine şi sentimentul de siguranţă. Recunoaşterea socială, indiferent din partea cui, dar importantă cu cît numărul celor care recunosc o calitate este mai mare, pare astăzi să devină o nevoie din ce în ce mai acută. Dar care să fie relaţia între secret şi recunoaşterea socială? Poţi oare avea succes, rămînînd un aprig păstrător al secretelor tale, nedezvăluindu-te psihic şi/sau fizic? Te poţi bucura de admiraţie sau măcar de acceptarea altora în afara vizibilităţii sociale? Cît de mare trebuie să fie accesul la eul tău, psihic şi fizic? O fereastră care se sparge Punînd astfel problema, se pare că celebra fereastră a lui Johari se face ţăndări şi nici n-ar fi de mirare dacă ne gîndim că acest instrument psihologic, inventat de doi psihologi - Joseph Luft şi Harry Ingham - are deja aproape 55 de ani. Primele două litere de la numele mic al autorilor au dat numele acestei ferestre. Chiar dacă ea nu mai are simetria perfectă iniţială, ea rămîne un bun instrument de a evalua tendinţele noastre în comunicarea şi relaţiile cu alţi oameni. Fereastra lui Johari are patru geamlîcuri sau patru încăperi şi patru criterii. Primul dintre criterii se referă la informaţiile despre sine cunoscute atît de individ, cît şi de alte persoane; el formează o "cameră", o încăpere, un spaţiu numit "arenă". De pildă, eu sînt psiholog. Atît eu, cît şi alţi oameni ştiu acest lucru. El este o arenă. Al doilea criteriu se referă la informaţiile despre sine cunoscute de o persoană, dar necunoscute de alţii; el formează o altă "cameră" numită "faţadă". Ea este camera secretelor, a acelor informaţii despre sine pe care numai individul le ştie, nu şi ceilalţi. Este spaţiul ocupat de intimităţi, dificil de comunicat, faţă de care avem cenzuri culturale şi personale. Al treilea criteriu se referă la informaţiile despre sine de care dispun alte persoane, dar nu persoana în cauză; el formează o altă "cameră" numită "pată oarbă", pentru că noi nu ştim tot ce ştiu şi gîndesc alţii despre noi. În fine, cel de-al patrulea criteriu se referă la informaţiile despre sine necunoscute nici de persoană şi nici de alţii, pentru că fiecare individ are părţi necunoscute de nimeni, neexplorate, virtuale; ele formează o "cameră" numită "necunoscută". Ceea ce se leagă de cele de mai sus este frontiera dintre "arenă" şi "faţadă", deci între spaţiul cunoaşterii ambelor părţi - sine şi alţii -, acea frontieră care pare că, astăzi, se deplasează mărind camera numită "arenă" şi micşorînd-o pe cea numită "faţadă". Dacă am gîndi faţada ca o mască, asta ar însemna că masca noastră lasă cît mai mult dezgolită imaginea noastră, deci permite privirii celuilalt un mai mare acces la noi. Faţada este obiectul de lucru al paparazzi-lor, veşnic umblînd să afle lucruri secrete, necunoscute, despre celebrităţi. Dar, adesea, chiar unele persoane, celebrităţi sau nu, dezvăluie secrete despre ei, aşa cum a făcut-o Naipaul. (fragmentul face parte din cartea în lucru Din cotloane, în vitrină)