Cînd omul face haina
Pe o banchetă de metrou, patru perechi de picioare feminine. Prima este bronzată puternic, nu are "nici o jenă" şi se rezeamă destul de depărtat, piciorul drept de cel stîng, la o distanţă limitată doar de marginile unei fuste de blugi. A doua pereche este prelungă şi îmbrăcată de sus pînă jos în blue-jeans, se termină în sandale cu toc înalt şi stă cu un înţepat şi indiferent "picior peste picior". A treia se iveşte de sub o rochiţă scurtă şi veselă de vară, dar stă plictisită într-un "X" şcolăresc. Din a patra se văd doar vîrfurile unor sandale fără toc, încrucişate cuminte, iţite timid de sub marginile unei fuste negre şi plisate. Am pornit în căutarea "eleganţei citadine" încercînd să o dibuiesc în percepţia cîtorva trecători prin Bucureşti. Care este primul lor gînd şi înspre unde le hălăduieşte imaginea unui om elegant? Este o prerogativă vestimentară, "costă", este ceva exclusivist, rezervat doar oamenilor cu bani, sau este asociată mai mult unui anumit fel de conduită sau atitudine? Peronul staţiei de metrou Victoria. Oră bucureşteană de vîrf. Tineri, cam de aceeaşi vîrstă, unii purtînd adidaşi, alţii - pantofi lucioşi, alţii - sandale. Adulţi, cam de aceeaşi vîrstă, unii purtînd adidaşi, alţii - pantofi lucioşi, alţii - sandale. Vîrstnici cam de aceeaşi vîrstă... Însă nici unul nu seamănă cu celălalt. Prima definiţie a eleganţei mi-a dat-o o doamnă pensionară, îmbrăcată din cap şi pînă în picioare în macramé. Pe cînd era mică - îmi spune - bunica ei îi punea cîte o carte sub fiecare braţ, ca să o înveţe să mănînce "elegant". Adică "să mă facă să ţin amîndouă mîinile pe masă, dar nu şi coatele". Eleganţa - îmi spune - este mai mult decît o haină, este "felul în care porţi haina respectivă". Îi admir ţinuta şi îmi răspunde, despre haine, că şi le-a făcut singură, apoi nu îmi mai spune de pensie. De vreme ce eleganţa este mai mult o atitudine, crede că este la îndemîna oricui să fie elegant? Îmi zîmbeşte, se gîndeşte puţin, îmi pune o mînă caldă pe braţ, după care îmi vorbeşte privindu-mă direct în ochi şi spunîndu-mi "duduie". "Poate că ar fi la îndemîna mai multora, dacă ar fi pe bani." Librăria "Noi", sala Dalles . Două tinere "chic". Amîndouă răsfoiesc un albun de decoraţiuni interioare şi şuşotesc între ele. Una este blondă cu şuviţe roşii, cealaltă brunetă şi puternic machiată. Eleganţa? Se uită una la cealaltă şi spun ceva de teatru. Să porţi fustă, taior, pantofi cu tocuri. Chestii clasice. Tot ce e clasic e elegant? Cam da. Nici una dintre cele două nu crede că ar putea fi ceva clasic şi neelegant. Dacă le aduc vorba, da, poate fi şi o atitudine. Cum să fie o atitudine elegantă? De exemplu, cînd un tip îţi oferă flori sau îţi deschide uşa, sau îţi oferă locul în autobuz. Amîndouă au 19 ani şi sînt studente la ASE. În Librărie oamenii vorbesc încet, trec încet, încearcă să îşi facă loc unul altuia, nu se calcă pe picioare şi nu ţin să îţi taie calea înspre raftul pe care îl vizezi, "suflîndu-ţi", cu o oarecare mîndrie de supravieţuitor în legile junglei, cartea de sub nas. Fac asemănarea cu o imagine de supermarket şi, cu o nouă întrebare, agăţ încă un suflet (care, într-adevăr, nu a făcut nimic, dar care, poate, are un răspuns). Eric este student la Drept, citeşte Dilema veche, are ochelari şi ochi ageri şi se emoţionează dintr-o dată. Dacă eleganţa este apanajul oamenilor "intelectuali"? Îi las timp să se gîndească. Zîmbeşte întruna şi clipeşte des. Este puţin emoţionat şi vrea să joace rolul "avocatului diavolului". Mă întreabă, într-un final, dacă am rude la ţară. Nu. Dacă am văzut vreodată cum se toarce lîna. Nu, din nou, dar să continue ideea. Cînd torci - îmi spune - există acea mişcare continuă a răsucirii firului pe fus. O înveţi de copil, cînd degetele nu îţi sînt îndemînatice, dar cu timpul te deprinzi cu aceeaşi mişcare pe care o faci de sute de mii de ori, în timpul vieţii. Eleganţa mişcării automatizate, care nu ţine de apanajul celor cu ştiinţă de carte. "Pot să am pe perete cîte diplome vreau, dar dacă mă bag să torc un fuior, numai cu eleganţă n-am s-o fac." Mă invită la o cafea, să discutăm mai pe larg subiectul. Refuz elegant. În faţă la Ateneu. "Ateneul este ceva elegant." Un domn la costum, în ciuda căldurii. "Eleganţa este bun-simţ." Stă cu mîinile la spate şi contemplă clădirea albă şi renovată. "Dar nu neapărat acel bun-simţ echivalent cu buna creştere, ci mai degrabă ceea ce englezii denumesc common sense." Adică - îmi explică - este ceva izvorît dintr-o limită raţională a propriei judecăţi. Clădirile, de exemplu, pot fi elegante. Chiar şi o mîncare sau o băutură, o ţinută... "dar să ne înţelegem... pune un Coco Chanel pe o şleampătă şi masacrezi orice stil". Îmi spune numele, dar mă roagă să nu-l folosesc. Îmi spune, de asemenea, profesia, dar cu aceeaşi rugăminte. ...Despre vîrstă nu ar fi fost elegant să îl întreb.
