Cînd mersul înainte este mersul înapoi
Se vorbește mult despre „reîntoarcerea la normal“, după ce pandemia de COVID-19 o să treacă. Este ceea ce toată lumea și-a dorit încă de la primele restricții impuse de ascensiunea contagiunii. Am început, încet-încet, să recuperăm reperele fostei normalități. Reîntoarcerea, așadar, se întîmplă. Dar chiar avem sentimentul că este, în adevăratul sens al cuvîntului, o reîntoarcere?
Am decis să dedicăm problemei mai generale a reîntoarcerii acest Dosar nu neapărat ca să ne lămurim mai bine ce ni se întîmplă, cît ca să celebrăm reîntoarcerea ca atare, reîntoarcerea ca acțiune umană, reîntoarcerea ca victorie – de ce nu? La o primă și superficială privire, viața merge întotdeauna înainte: „Ce a fost, a fost“, „Mortul de la groapă nu se mai întoarce“, „Tot înainte!“. Într-un fel, așa e. Dar, cu adevărat, nu e chiar așa. Foarte adesea, mersul înainte presupune o reîntoarcere. Ca în cazul nostru de azi: speranța lumii (adică mersul înainte) constă exact în reîntoarcerea la normal (adică regăsirea unui trecut deja consolidat, deja al nostru, care merge împreună cu noi).
Astăzi, puțini oameni deștepți mai cred că mersul lumii prin istorie, ca și al omului prin propria biografie, este un mers neabătut înainte. Iar proba cea mai pregnantă, probabil, este celebrisima Renaștere. Socotită unanim drept unul dintre episoadele în care lumea a făcut un mare salt înainte, Renașterea a fost, programatic, o căutare în urmă. Oamenii Renașterii, așa formidabili cum au fost ei, au vrut să revină la rădăcini antice și asta înțelegeau ei prin „nou“. Profesorul Augustin Ioan ne explică cîte ceva despre acest fascinant proces aplicat într-un domeniu în care Renașterea a excelat: arhitectura. Există și în istoria politică momente în care întoarcerile au constituit cele mai bune soluții pentru impasurile unui anume prezent. M-am oprit doar la trei exemple europene, din veacurile XX-XXI, pentru că ne sînt aproape și, unii dintre noi, chiar le-am fost contemporani. N-am uitat și că Mircea Eliade dovedește limpede că reîntoarcerea, ca mit, lucrează puternic în toată gîndirea religioasă a lumii. Am încercat să aplic ideile lui Mircea Eliade la unul dintre personajele literare care mă fascinează de ani mulți, Jay Gatsby – eroul romanului Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald. Mi s-a părut că logica lui Gatsby este una de tip religios, deși, aparent, în acest roman nu e deloc vorba despre asta. Dar cred că o iubire intensă, de lungă durată, o iubire de-o viață, precum cea a lui Gatsby pentru Daisy Buchanan, poate produce în mintea și-n sufletul îndrăgostitului stări și raționamente de găsit în cazul experiențelor credinței religioase. Am speculat un pic (poate!), dar mi se pare că am putut pune mai bine în evidență sensurile uneia dintre cele mai puternice povești de reîntoarcere spuse în istoria literaturii universale.
Dar, știți cum se spune, una e ce trăiesc alții, alta e ce trăiești tu. Sîntem, ca popor, într-un moment extrem de interesant al istoriei noastre: în mod liber, o bună parte dintre români trăiesc în afara României. Iar prima consecință a acestei libertăți nu e atît că oricine poate pleca unde și cînd poftește, cît că orice român care trăiește în afara țării sale se poate reîntoarce oricînd poftește. Mărturia scriitorului Ioan T. Morar, român trăitor într-o fermecătoare localitate din sudul Franței, mi s-a părut necesară în acest Dosar, căci el practică cu asiduitate reîntoarcerea: revine în România, fie în Bucureștiul în care a trăit decenii, fie în Banatul său natal, de fiecare dată cînd se ivește ocazia, iar în cazul lui ocaziile de reîntoarcere sînt extrem de dese. În plus, în Franța fiind, prin ce face acolo, se tot reîntoarce, de fapt. De asemenea, am invitat pe doi dintre autorii al căror scris îl prețuim mult, Radu Sergiu Ruba și Anda Docea, colega noastră de redacție, să adauge puțină literatură dosarului nostru.
