Cînd femeile nu aveau forme
M-am făcut băiat mare într-o societate cu o iconografie socialistă care privilegia femeile fără forme. Celelalte erau subreprezentate, utilizate de morala proletară doar pentru a ilustra decadența tipică regimului capitalist.
Îmi persistă în memorie un text satiric publicat înainte de 1989, mi-e peste poate să-mi amintesc autorul, în care maniheismul socialist era prezentat în felul următor: în scenariul unui film românesc, eroina pozitivă avea sînii mici și caști, în timp ce eroina negativă avea sînii mari și obraznici. Firește, era o ironie la adresa mentalității oficiale de partid și de stat, care favoriza un tip de atitudine caracteristic doar tovarășelor cu bust neconturat. Lipsa de forme denota virtute. Aidoma, o bluză închisă la gît, în raport cu un decolteu generos. În consecință, a avea sîni mari era o culpă, iar faptul că erau dotați și cu tupeu încălca etica și estetica socialistă. În cazul în care doriți un corespondent din realitatea românească de azi, era opoziția întîlnită într-un mediu manelistic, unde femeile întruchipează frecvent fie „pofta inimii”, fie „mama la copii”.
Sigur că puteai găsi în spațiul public sîni goi, mari, grei, pietroși. Însă aceștia erau necuviincioși, inadecvați unei orînduiri care conferea convexităților feminine proprietatea sfidătoare de a îndemna la sex nelegitim, în afara canoanelor socialiste. Prin urmare, li se pregătea epurarea. În anii la care mă refer și în țara care trăim, corectitudinea politică impunea standarde „juste”, „pe linie”, inclusiv în ceea ce privește formele – sau, mai precis, absența lor – feminine. Pe șleau, cum știm din Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda (carte care se obținea pe sub mînă, prin troc, și de care era atașat un pachet nevandabil de volume inspide), erau vizate și statuile care conțineau curbe injuste: „Se epurează și clădirile. (...) Da, clădirile. Cunoști blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide. Ei, cariatidele acestea, din pricina sînilor, vor fi dărîmate zilele astea. Tovarășul Calcan, președintele comitetului provizoriu al Sfatului Popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea”.
La cinema, chiar în producții autohtone, puteau fi întrezăriți nuri, mereu însă plasați într-un context negativ. Formele feminine erau nepatriotice, neconforme cu morala proletară. Bunăoară, în îndrăznețul film Septembrie (1978), apar formele ospătăriței interpretate de Anda Onesa, „o fată modestă și liniștită, elevă la o școală de ospătari”. Dar faptul că acceptase invitația de a merge la mare cu motocicleta alături de „un golan picat de două ori la admiterea în facultate”, căutat de Miliție, ne dezvăluia că numai astfel de fete pot devia de la linie. Sau să luăm, bunăoară, speța din Probă de microfon (1981), în care formele Torei Vasilescu pot fi ghicite în timp ce stă tolănită, într-o ipostază languroasă, fumînd ca un șarpe și jucîndu-se cu un vinil – într-un cadru din aceeași scenă, putem observa că și discul făcea parte din obiectele interzise, căci reda muzica declasată a capitalistului Leonard Cohen.
Se putea și mai rău – în China lui Mao, încorsetarea și turtirea sînilor erau ridicate la rang de patriotism. În România, de bine, de rău, mai erau difuzate la televizor producții străine, cu actrițe care impuseseră standarde de atracție ale vremurilor, schimbînd percepția publică în privința formelor ideale ale trupului feminin.
Există un instantaneu care spune mai mult decît o mie de cuvinte, pe care l-am găsit într-o revistă – în debaraua unchiului meu, critic de cinema – din colecția publicațiilor decadente din lumea capitalului, italienești, franțuzești, pe care le frunzăream ca adolescent cu ochii cît cepele. Voluptuoasa Sophia Loren, cu talie de viespe și bust cutezător, era invitată, în aprilie 1957, de studiourile Paramount Pictures, la o cină festivă, la restaurantul Romanoff’s din Beverly Hills. Doi ani mai devreme, fusese cea mai fotografiată actriță la Festivalul de Film de la Cannes. Avea Cizma, Croazeta și restul Europei la picioarele ei, lungi, nervoase, splendide. Picioare, dacă îngăduiți depănarea altei povești în povestea cu atrăgătoarea italiancă, precum în „reveria grea” a unuia dintre personajele mele preferate din literatura română, Lucu Silion, din Lunatecii de Ion Vinea: „Erau picioare subţiri, cu linia plăpîndă şi nervoasă, graţios arcuite, mîndre şi aristocratice în prefăcuta lor nepăsare. Erau altele, sprintene pînă şi în nemişcare, zvelte şi musculoase, făcute pentru dans, pentru avînturi supreme. Picioare de silfide şi diane, şi lîngă ele – altele mai materiale, cu glezne mai plastice, cu pulpele mai leneşe, mai pline, chemînd dezmierdarea ochiului şi întîrzierea leneşă a pipăitului. Şi picioare mai grele, de femeie răsăriteană şi de odaliscă. Şi erau altele de bacantă, rotunde şi vînjoase, în care fineţea şi moliciunea se îmbinau cu voinicia muşchilor ghiciţi, picioare tainice şi primejdioase ca şerpii în repaos. Picioare agresive şi apucătoare ca un cleşte, lacome în deschiderea lor ca pantele unui abis”.
Dar Sophia Loren s-a așezat la masă lîngă Jayne Mansfield, o blondă din categoria, inventată de presa populară, a „bombelor sexy”, noua Marilyn Monroe a studiourilor 20th Century Fox. Avea și rochia lui Loren un decolteu apetisant. Însă decolteul rochiei lui Mansfield te purta într-o călătorie spre centrul Pămîntului. Iar ce se vedea din croiala cu o etalare demnă de un joc rummy i-a provocat Sophiei o căutătură încărcată de curiozitate insațiabilă, la care s-a adăugat un amestec straniu de admirație (inexplicabilă în universul masculin) și invidie pură.
După această poveste – fără să uit momentul „game changing”, cum se zice acum în prezentări corporatiste, al apariției altui prototip feminin, grațioasa Audrey Hepburn, cea cu, citez din presa britanică populară, „pieptul plat” – am căzut în patima antropologiei literare. Am început să caut forme feminine în literatură, fiindcă acolo era un aer mai respirabil. Am apelat la un scriitor a cărui operă o ador, Cezar Petrescu. Romanul Întunecare mi-a dat ocazia de a juriza un concurs de frumusețe a formelor – sau a formelor abia schițate – feminine. Am luat pasajul „cît timp fetişcana durdulie, cu șorţ şi bonetă de dantelă albă, purta tablalele şi muta înaintea fiecăruia măsuţele, privirea lui Sofron Vesbianu se oprea pe sîni şi pe mijloc, atît de stăruitor, încît slujnica servi plecînd ochii în pămînt, cu obrajii pară”. Și, în opoziție, am pus-o pe Catrinel, dracul şi jumătate al mătuşii Ilinca, fata cu ochi verzi de mîță: „De-acu mă duc! se pregăti spre uşă Catrinuţă, dînd drumul dintre dinţi şiragului de mărgele şi aşezîndu-şi gura cămăşii cu altiţe pe sîni. Comşa văzu o clipă un sîn mic şi sidefiu, întoarse ochii”. Rubensiana și drăcoasa sărmană în curbe m-au luminat: în vremuri de restriște, cititul poate aduce democratizarea formelor feminine. Am descoperit că e loc și pentru frumoase cu trup, și pentru frumoase fără trup. Ulterior, standardele de atracție legitimate de Mircea Cărtărescu în capodopera Levantul mi-au confirmat așteptările. Aici am întîlnit-o și pe „machedoana”, cu o caracterizare ce s-ar fi potrivit mănușă ca fotoexplicație pentru Mansfield, care avea „sînurile nesătule”, și pe „sîrba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin / E sfioasă ca și ciuta, după ea cu toți suspin”.
Iată de ce prefer să trăiesc într-o lume în care sînt tolerate și formele feminine, și absența lor. Sincer, chiar nu contează. Cu excepția cazului în care ne referim la un tabloid, așa cum reiese din următoarea descriere, atribuită unui cititor al publicației The Sebastopol Times în 1976: „Anglia are nouă ziare. The Times e citit de către cei care conduc țara; The Mirror e citit de către cei care cred că ei conduc țara; The Guardian e citit de către cei care cred că ar trebui să conducă țara; The Morning Star e citit de către cei care cred că țara ar trebui condusă de altă țară; The Mail e citit de către soțiile celor care conduc țara; The Financial Times e citit de către cei care dețin țara; The Express e citit de către cei care cred că țara ar trebui condusă cum era odată; The Telegraph e citit de către cei care cred că încă e așa; The Sun e citit de către cei cărora nu le pasă cine naiba conduce țara, cîtă vreme e doldora (n.a. – în argoul american, termenul „stacked” desemnează o persoană cu sîni deosebit de mari)“.
Vreme de 44 de ani în care a publicat pe pagina a 3-a a ziarului doar modele cu forme mari, dezgolite, tabloidul The Sun nu a demonstrat doar că e misogin, jignitor, anacronic. Ci și că are o perspectivă socialistă, recunoscînd doar existența unui anumit tip de femeie. Spre deosebire de iconografia est-europeană, aceasta era voluptuoasă, dezinhibată. Dar la fel de angajată pe un un singur front ideologic.
Cînd s-a renunțat la publicarea trupeșelor goliciuni, un ales al poporului britanic a contestat decizia, pretinzînd că i s-a luat dreptul de a visa. Voi milita neabătut pentru democratizarea visării, care să includă și persoane feminine fără proeminențe fizice. Și, tot în limbajul epocii apuse, voi spune un nu hotărît formelor fără fond.
Horia Ghibuțiu este jurnalist.
