Cînd e cald la noi în literatură...

Cînd e cald în cărțile autorilor români din epoca modernă, nu e aproape niciodată cald și-atît, mereu e peste măsură de cald. Pentru scriitorul român care se exersează în proză la sfîrșitul secolului al XIX-lea, nici măcar căldură mare nu e de-ajuns: e arșiță (în Viața la țară de Duiliu Zamfirescu, în ea joacă „orizontul înșelător [...] ca oglinda unei ape”), e pîrjol, pojar, vipie (de care se feresc puii prepeliței lui Brătescu-Voinești cînd se ascund în miriște), zăpuc ori zăduf. Aproape se poate reconstitui o istorie întreagă a evoluției personajelor din proza românească, o „gîndire” a lor, pornind de la cum și ce „fac” ele cînd e vara în toi, cum bravează ritmul nemilos al naturii sau, dimpotrivă, cum se lasă doborîte, căzînd în torpoare. Ca să fie puternic și „pozitiv”, personajul trebuie să nu se lase învins de toropeală și să nesocotească arșița, acționînd în ciuda elementelor potrivnice. La moralistul Slavici, de pildă, nimic n-o împiedică pe Sanda din Scormon să cînte și să lucreze afară, chiar dacă „e cald. Dar deprinsă e fata la ger și arșiță. Cu brațele goale, cu poalele aninate în cliciuri [adică în șolduri, pe bănățenește, n. m.] și cu ștergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui Cuptor: cîntă, întinde firul [...] și se pierde în tinerețele sale”. Pe „zăpușeala de la sfîrșitul lui august [...] mai nesuferită decît în iulie”, toată familia Comăneșteanu stă în genunchi, cu capul gol, să asculte afară rugăciunile pentru ploaie – iar Sașa, epitom al perfecțiunii feminine sămănătoriste (e blîndă, fidelă și citește reviste agricole...) îi face semn domol înstrăinatului Matei Damian să îngenuncheze și el pe „cîmpul [...] crăpăcios”, fiindcă „trebuie să dai exemple bune”. Bombănitor, transpirat și năucit de căldură începe să fie personajul doar cînd, puțin cîte puțin, materia prozei se urbanizează. E, mai întîi, bietul solicitant din Petițiunea caragialiană de la 1901, silit să „registreze” o afacere la ghișeu fix într-o dimineață din toiul verii, cînd „a răsărit soarele, amenințînd cu groaznică dogoare”, și care, „foarte obosit, [...] asudat și prăfuit”, cu mișcările „nesigure ca și articularea vorbelor” nu vrea decît un pahar cu apă, o batistă cu care să se șteargă pe față, căci „nădușesc al dracului!”, și un număr de înregistrare. E, apoi, mizantropul caragialian, cel din Grand Hôtel Victoria Română, isterizat de zgomote, atingeri și de odaia lui cu numărul 9, unde „e o căldură năbușitoare [...] și miroase a vopsea cu terebentină proaspătă... Să deschiz...”. Și, firește, sînt domnul și feciorul din esențializatul Căldură mare, de unde aflăm care sînt efectele celor 33 de grade Celsius la umbră asupra creierului bucureștean.

Căci Bucureștiul incandescent e, în romanul citadin, Molohul. Spaima ancestrală de secetă, pe care o vedem declinată frecvent la prozatorii cîmpiei (de la descrierile tremurate ale secerișului epuizant din Moromeții la vara buimacă a lui Fănuș Neagu) se modifică în efect individual: torpoare, lichefiere a gîndurilor, confuzie. Pedeapsa cea mare e să fii obligat să muncești, orice fel de muncă, în timpul verii – nu degeaba spune o vorbă, tot din literatură (vorbă care ar putea sluji foarte bine și azi drept variantă de slogan municipal), că vara rămîn în București doar jurnaliștii și brutarii. Tabloul vipiei e cel al încremenirii de ghost-town din care lipsește scena duelului de la amiază – nu mai e nici un suflet în stare să se ridice în picioare măcar, nicicum să mai și iasă la înfruntare pe străzi. În Patul lui Procust, sărmanul Ladima asudă în redacția Veacului, iar pe Fred Vasilescu îl acoperă praful spre strada Batiștei, măturată de un „vag vînt de mijloc de august liniștit și fiert parcă”, toate casele au geamurile astupate cu hîrtie albastră, iar în hotelul promiscuu din strada Enei, căruia nu-i vede decît ferestrele, „sexualitatea e condensată și toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se tîrăsc în fundul unei mine”. Nici înăuntru nu e mai ușor – „mobila și aerul” din camera Emiliei Răchitaru „au ceva de apă încropită”, iar după ce se termină „îmbrățișarea”, cum o numește Camil Petrescu de la un capăt la altul al scenei intime, femeia e îndepărtată pentru că „o simt caldă ca o mîncare, respirația îi e prea încărcată, fața, din pricina transpirației, îi e prea lucioasă”. Tocmai Fred se gîndește așa, el care ajunsese în casa Emiliei căutînd, în îmbîcseala după-amiezei de august bucureștean, o senzație fresh: „aș mînca piersici și aș vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită”. Mai bine rămînea la piersici...

Căutînd o senzație, Fred caută de fapt o distracție / o distragere, căci așa lucrează modernitatea în construcția personajului: prin întreruperi, fragmentări, dorințe rapide (îndeplinite, de cele mai multe ori, la fel de rapid) de a ieși din inconfortabilul cotidian. Escapada estivală din romanul românesc modern e o astfel de distragere – una aparținînd generației imediat următoare „trenului de plăcere” caragialian, motivată tot de deja-obligatoria fugă de inconfortabilul citadin pe timp de caniculă. Așa apar în textele de ani 1930 fantasma loisir-ului, vilegiatura, sportul: o distracție „în bandă” la mare, cu Austro-Daimler-ul aceluiași Fred Vasilescu, descrieri ca-n pliantele de turism ale sejururilor pe Coasta de Azur în Greta Garbo de Cezar Petrescu, plajele pustii de la Cavarna în Ioana de Anton Holban și cele de la Balcic în Pînza de păianjen de Cella Serghi. Pînă și în cel mai fermecător loc al verii din literatura română, idilicul conac al Medelenilor, unde arșița se combătea cu cearșafuri umede la ferești, harbuji la gheață și caise moi, pînă și aici, în miezul domol și patriarhal al lumii, apare după război un teren de tenis, cu dușul aferent. Cînd ți-e cald, înțelegem, nu-ți mai permiți să fii antimodern.

Magda Răduță est conferențiar la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere din cadrul Universității din București.