Cînd DADA înseamnă Nu-Nu

Greu să găseşti, în istoria dintotdeauna a expoziţiilor româneşti, un succes comparabil cu cel al "poneiului roz"! Ai putea crede că, de fapt, tot proiectul "Freedom for Lazy People" (de la ICR New York) cuprindea întreg scandalul aferent - cu interpelări în Parlament, publicitate gratis în mass-media şi cu transformarea poneiului în fenomen cult & cool...* În bună tradiţie Dada (în franceză, dada = căluţ!), un obiect a şocat spiritele mai încuiate, care au scos la bătaie arsenalul din dotare: îndemnul la cenzură (NU!), oripilarea de circumstanţă (Nuuu!!) şi, liantul între ele, batjocura ignară. Poneiul-cu-svastică a acţionat, astfel, ca un revelator perfect: al ignoranţei (în materie de artă contemporană), al relei-credinţe (prin folosirea unei expoziţii ca pretext pentru o campanie de linşaj politic-simbolic) şi al resorturilor fascistoide care nu ţin cont de graniţe (vezi insistenţa pe caracterul "degenerat" al expoziţiei). ICR-urile de peste tot ne obişnuiseră, în ultimii doi ani, cu performanţa de top în zona managementului cultural; de astă dată, ICRNY a reuşit un fapt fără precedent: scoaterea (street-)artei din nişa ei şi aducerea în prim-planul societăţii româneşti a unei probleme de substanţă. Problema este aceasta: sîntem dispuşi, da sau nu, să acceptăm că performanţa în zona artistică se măsoară după alţi parametri? Că "gustul popular" nu e cel mai bun indicator al valorii? Şi că reflexele naţionaliste - în artă ("Arta noastră!", "Nu asta e imaginea României!" etc.) - sînt contraproductive, blocînd performanţa internaţională? De fapt, "scandalul" din jurul ICR-ului prilejuieşte cîteva întrebări de bun-simţ: Cine decide valoarea?, Ce tip de produs artistic trebuie să exportăm? şi Ce ne interesează, pînă la urmă: atingerea scopului (a face să se vorbească, de bine, în ţările-gazdă despre România) sau ratarea lui din motive emoţionale (a exporta produse expirate, pe gustul unor nostalgici fără influenţă în afara cercurilor din diaspora)? Pragmatic vorbind, expoziţia de la ICRNY şi-a atins scopul: street-artiştii au fost remarcaţi în presa care contează (New York Magazine, nu New York Magazin!), iar unul dintre ei a primit chiar o comandă să lucreze cu un nume de top din zona performing arts (Bill T. Jones). Restul e o chestiune de gust. Sper ca dezbaterea deschisă, involuntar poate, de expoziţia de la ICRNY să continue, chestionînd foarte oportun atît sensibilităţile parohiale, cît şi intervenţia politicului într-o zonă în care politicul poate fi doar obiect, nicicum subiect. În fond, expoziţia are un titlu premonitoriu... ( a.l.ş ) * Vezi şi ideea delicioasă a Luizei Vasiliu!