Cînd consolarea are șanse să devină reală

Cartea lui Iov din Vechiul Testament e departe de a fi o elegie a suferinței. Deși personajul principal este copleșit de necazuri și pierde totul, el nu rămîne singur. Fiind un om cumsecade, are prieteni care vin pe rînd să-l consoleze și să caute un sens năpastelor sale. Dizertațiile lor fac dovada unui cert aplomb teologic, numai că efectul scontat, deopotrivă pentru Iov și pentru judecata Cerului, va fi pe alături.

Consolarea, înainte de a fi o specie literară a retoricii clasice, duce cu gîndul la reazem, la ridicarea moralului, la ușurare, alinare, uneori la împăcarea cu sine, ba chiar la resemnare. Iov nu-și va găsi liniștea în discuțiile cu ceilalți. Dorința de a consola pe cineva minimalizîndu-i suferința poate fi ofensator. A exagera răul, pe de altă parte, sub pretextul înțelegerii suferinței sau culpei, îl poate conduce spre disperare pe omul obidit, chiar dacă primul rănit i-ar fi orgoliul. A explica răul cu de la sine putere este, cred, un sacrilegiu. Pentru a face față acestei ispite, cînd se pune problema consolării, mă întreb dacă nu e potrivit uneori să cugetăm la aceia care nu cred în Dumnezeu pentru a ne recalibra pledoariile.

Pentru omul mai puțin familiarizat cu o viață religioasă autentică, credința se naște din imposibilitatea rațională a unei logici tributare miracolelor și universului post-mortem, despre care se presupune că ar fi întreținută de frică, proiecții și fantasme. „Dumnezeu este un operator logic al spaimelor și speranțelor noastre. [...] Nu există îndeajuns de multe întrebări pentru cîte răspunsuri are teologia. Se circulă liber între legile naturii și suspendarea lor temporară, căci fără minune totul se prăbușește”, scrie Gabriel Liiceanu în recentul său volum, încercînd să umple golul dintre interogațiile rațiunii (în care crede) și considerațiile „precare” ale credinței (Ce gîndește Dumnezeu? Puțină teologie, pp. 64, 166, Editura Humanitas, 2022). Corespondența între întrebări și răspunsuri, între întîlnirea bucuriei cu suferința, între așteptări și miracole este însă ceva mai relativă, cînd ajungem să citim în profunzime Evangheliile. 

Ni se pare firesc să ignorăm ceea ce ne incomodează, dar sîntem deschiși mai curînd la ceea ce ne confirmă prejudecățile. Nu realizăm astfel că ascendentul depresiv al ființei are cel mai adesea rădăcina în trufie. Chiar dacă omul recent are nevoie de cît mai multe referințe și citate pentru a-și garnisi pledoariile publice (și a întîrzia, de fapt, să se schimbe!), cheia consolării se sprijină, și în cazul lui, pe conștiința că suferința este definitorie pentru taina omului. Ce soi de filozofie poate fi practicată atunci în preajma durerii? 

„Filozofia îmi pare a nu avea nicicînd mai mulți sorți de izbîndă decît atunci cînd ne înfierează trufia și deșertăciunea” – spune fără să ezite Montaigne –, „cînd își recunoaște deschis nehotărîrea, ignoranța și neputința.” Păstrînd acest consemn pe care îl invocă autorul Eseurilor, putem întrezări de ce minunea nu e neapărat sinonimă cu acțiunile care suspendă legile firii. Statornicia credinței la vreme de încercare are cel puțin tot atîta valoare ca supranaturalul răbdării, pornind de la asemănarea cu viața lui Hristos. „Toată fericirea noastră se înalță dintr-o nemăsurată suferință, crucea”, amintea simplu un teolog din secolul trecut.

Despre necazuri, mai ales atunci cînd cursul vieții nu depinde de destoinicia personală, creștinul crede că trebuie împărtășite lui Isus și trăite în spiritul de care El a dat dovadă. Viața lui Isus a fost deja o continuă îngemănare a bucuriei cu suferința. Pentru a-și duce la împlinire mîntuirea, El trebuia să fie încercat înainte ca om, să intre în viață pentru a rezista furtunilor, ca mai apoi să răspîndească lumina și să vină în istorie ca „să-i scape pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața [...]. Pentru aceea, era dator întru toate să se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 15-18).

Cînd se lamentează, zdrobit sub teascul durerilor, Iov își caută dreptatea. La sfîrșit, după ce Dumnezeu își comunică intențiile, Iov va fi un om nou și va renunța să se mai certe. A înțeles că fericirea nu devine posibilă doar fiindcă durerea l-ar putea ocoli, ci pentru că merită să se încreadă într-un țel nebănuit al Creatorului. Deși El nu-i consultă pe oameni, le poartă de grijă și îi scoate, în final, la liman. În figura lui Iov se anticipează astfel taina pătimirii lui Hristos, de unde va izvorî harul. Parcurgînd Evangheliile, delimitarea dintre suferință și bucurie devine, prin urmare, cu atît mai firavă cu cît ajungem să-l cunoaștem mai bine pe Dumnezeu.

Cu mult înainte de a sfîrși în chinuri la Jilava, Vladimir Ghika era convins că nu poți să-i mîngîi cu adevărat pe ceilalți decît atunci cînd, pentru tine însuți, nu mai știi cum să afli consolare. Pentru un om credincios nu e o întîmplare că mîngîierea se întîmplă pe tărîmul confruntării cu sinele – miza pentru care această viață trecătoare merită trăită după acordurile încrederii în Dumnezeu –, fiind deja parte a bătăliei dintre bine și rău. În timp ce virtutea se construiește din confruntarea cu păcatul și cu arsenalul pe care îl pun în joc ispitele, mîngîierea se situează între a muri și a învia, cele două realități spirituale care ne descriu cu regularitate existența. A pretinde răspunsuri facile în fața oricărei îndoieli doar pentru a rămîne atașați credinței înseamnă să nu ieșim prea curînd din cercul resentimentului și al vinei pe care ne grăbim să le atribuim celorlalți. Prizonieri reținuți de complexe atavice, nu numai că nu surprindem mare lucru din mersul existenței, dar ne va fi aproape imposibil să admitem că Dumnezeu nu e zeul cel crud. Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.

Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare” de București.