Cînd Cezarul n-are Dumnezeu

Germina NAGÂȚ
Publicat în Dilema Veche nr. 859 din 24 - 30 septembrie 2020
Cînd Cezarul n are Dumnezeu jpeg

Departe de a fi atipic, postcomunismul românesc e o ilustrare perfectă a situației în care, la ieșirea dintr-o lungă traumă colectivă, cu milioane de victime, nu se mai găsesc vinovații. Deși nu lipsesc reconstituirile, explicațiile și „dezvăluirile”, pînă acum n-am reușit să stabilim și responsabilitățile. Povestea deschiderii arhivei Securității și a deconspirării celor culpabili, într-un fel sau altul, de existența ei reprezintă dovada că, deși victimele sînt concrete și faptele ușor de dovedit, vinovățiile pot fi abstracte sau relative. Atît de relative încît ajungem să spunem, odată cu David Lodge, că uneori oamenii se bălăcesc în relativism ca hipopotamii în noroi.

Construcția legii deconspirării Securității s-a făcut cu multe scrupule și argumente „umanitare”, legaliste și mai ales democratice: e bine „să aflăm adevărul”, să facem cunoscute fapte cumplite sau rușinoase, dar nu și să-i pedepsim pe vinovați. Nu e acceptabil nici măcar să-i oprim să ajungă la funcții în stat, fiindcă riscăm să comitem, în numele valorilor democrației, un abuz. Altfel spus, nu i-am lustrat ca să nu-i discriminăm. În mintea politicianului român, interzicerea funcțiilor și demnităților publice pentru activiști, securiști și colaboratorii lor e perfect echivalentă cu interzicerea libertății sau chiar cu suprimarea vieții, așa cum s-au întîmplat ele în comunism. A interzice secretarilor de partid și securiștilor să mai fie miniștri, parlamentari sau primari într-un regim democratic e totuna cu a aresta, tortura sau ucide oameni din motive politice.

Grație acestui sofism de mîna a treia s-a ajuns ca deconspirarea să nu continue prin lustrație, ci să se rezume la o simplă expunere publică, sub formă de liste publicate în Monitorul Oficial (partea a III-a, pe care n-o citește nimeni). Legiuitorul român a considerat că deconspirarea în varianta „arătare cu degetul, dar cît mai discretă”, e suficientă. În prima variantă a legii – declarată neconstituțională în 2008, la plîngerea unui fost informator al Securității –, detaliile colaborării erau secrete, la fel și procesele, dacă se ajungea cu speța la tribunal. Prin a doua variantă a legii, imperfectă și ea (dar mult mai bună, grație principiului ontologic „unde dai și unde crapă”), tabloul relației cu Securitatea a devenit complet și la îndemîna oricui vrea să-l privească în plină lumină, ținînd sau nu lămîile pe-aproape.

În zilele noastre, chiar și cei care nu ajung la tribunal sub titulatura oficială de „colaboratori ai Securității” sînt totuși deconspirați în preambulul adeverințelor publicate de CNSAS pe Internet. Avem deci la dispoziție toate elementele ca să înțelegem și să judecăm, adică să stabilim responsabilități și vinovății. La finalul acestui proces, ar trebui să atingem măcar un standard acceptabil de cunoaștere și de claritate morală în chestiunea colaborării cu Securitatea. Altfel spus, ar trebui să putem răspunde fără ezitări la întrebarea dacă transmiterea de informații către Securitate și mai ales abuzurile săvîrșite în calitate de angajat al ei au fost un lucru condamnabil, așa încît incriminarea publică și pedepsirea faptelor să fie un lucru drept și necesar pentru societate.

Să privim întîi situația colaboratorului, adică a civilului care, sub un nume conspirativ ori sub identitate proprie, a dat informații unui securist. Nu intră în discuție orice fel de informații: din fericire, legea română nu a comis enormitatea de a numi „colaborator” orice persoană civilă care a vorbit sau a scris ceva în fața unui ofițer. Greoaie și încîlcită cum e, definiția colaboratorului se sprijină totuși pe două criterii esențiale: pentru a intra în această categorie, trebuie ca prin informațiile transmise o persoană să fi încălcat drepturile omului și să fi denunțat atitudini anticomuniste. Aici se oprește însă partea bună a lucrurilor. Cele două criterii care definesc colaboratorii Securității sînt cumulative – adică se aplică obligatoriu împreună.

Imensa putere juridică a conjuncției „și” ar merita, cîndva, o analiză separată, cu detalii și exemple. Acum vă pot spune doar că, din cauza acestei conjuncții strecurate într-o definiție scrisă de un corijent la logică, sute de persoane verificate de CNSAS, posesori de funcții sau demnități publice, au primit adeverințe de necolaborare cu Securitatea. Asta deși au avut nume conspirative, au dat informații în scris, uneori au primit chiar și bani sau alte recompense. Instituția a decontat masiv pierderea de imagine („CNSAS dă adeverințe de bună purtare ticăloșilor care au semnat angajamente și ne-au turnat ani de zile, ce porcărie mai e și asta?!”). Mai grave sînt însă discreditarea ideii de deconspirare, lehamitea și confuzia din mintea celor de bună-credință, care încearcă să înțeleagă lucrurile: care este diferența dintre un „colaborator, în sensul legii”, și un informator, în sensul al naibii de concret resimțit pe pielea lor de milioane de români? Doar unul dintre personaje este culpabil în fața legii și va trebui să se apere în fața unui tribunal. Celălalt e absolvit public de orice vinovăție. Mai mult, poate candida și poate fi numit în orice funcție sau demnitate publică, poate da lecții și mai ales îi poate învăța pe tinerii inocenți ce a fost comunismul.

Efectele perverse ale conjuncției „și” au fost completate de Curtea Constituțională, printr-o modificare deloc minoră a definiției colaboratorului, în 2012. Concret, Curtea a decis că rapoartele și notele întocmite de ofițerii de Securitate nu pot fi „probe unice”, în stabilirea calității de colaborator. Altfel spus, dacă o sursă „doar a vorbit”, iar de scris, a scris ofițerul, indiferent cît de grave au fost consecințele pentru cel urmărit, documentul nu dovedește că „vorbărețul” a colaborat. Poți fi, cum s-ar spune, „ciripitor”, dar asta nu te face și colaborator în sensul legii. De pildă, dacă l-ai turnat pe Paul Goma chiar din casa lui, dîndu-i un telefon lui Nicolae Pleșiță, iar convorbirea a fost înregistrată, nu ai colaborat cu Securitatea, fiindcă transcrierea discuțiilor n-ai făcut-o cu mîna ta (cum era și normal, a făcut-o subofițerul de la Tehnic). Curtea Constituțională dixit!

Desigur, pot fi destule motive pentru care notele și rapoartele scrise de securiști să nu fie întotdeauna credibile. Exagerările, minciunile propagandistice și denaturarea realității intrau în fișa postului acestor „patrioți”, care susțin acum că Securitatea nu a fost o poliție politică, ci un „Serviciu Național de Informații”. Totuși, în fața dosarelor de urmărire și a celor penale, un lucru e sigur: chiar dacă își creau singuri obiectul muncii, securiștii nu inventau informații care să le aducă probleme cu superiorii și mai ales nu-și flatau niciodată victimele. Cînd sursele se eschivau, „nu dădeau randament” sau, mai grav, refuzau să colaboreze, ofițerii descriau fără echivoc situația. La fel procedau și cînd recrutau sub șantaj („prin material compromițător”) sau cînd exploatau „în orb” (preluau informații de la persoane care nu știau că stau de vorbă cu un securist). În dosarele penale și de urmărire nu e loc de sfială și nici de eufemisme. Aceste cronici sinistre n-au fost scrise pentru a fi vreodată declasificate sau citite de muritorii de rînd, și tocmai din acest motiv nu le putem anula sau diminua ab initio, ori de cîte ori devine convenabil pretextul că documentele nu sînt întotdeauna „sincere”. Dacă ofițerii inventează, mint sau exagerează informațiile preluate verbal de la sursele lor, atunci nu sînt reale nici poveștile victimelor despre care e vorba, de fapt, în aceste documente. Și cine ne dă dreptul să spunem că dramele care umplu milioanele de dosare create de Securitate sînt niște invenții?!

Dincolo de contorsiunile logice și juridice prin care a fost mutilată legea deconspirării, cred că victimele sînt reperul obligatoriu al oricărei discuții oneste despre responsabilitate și vinovăție în timpul regimului comunist. Titularii dosarelor de urmărire sau ai dosarelor penale sînt singurii pentru care discuțiile despre „note olografe” sau „rapoarte scrise de ofițeri” n-au nici cea mai mică relevanță. În fața documentelor, ei vor ști fără dubiu dacă informațiile preluate de la sursele „necolaboratoare” au fost corecte sau nu, și mai ales își vor aminti ce urmări au avut. La rîndul lor, informatorii „necolaboratori”, cu sau fără adeverințe de la CNSAS, își vor aminti cum au fost convinși să dea informații. Vor ști dacă au făcut-o cu moartea în suflet sau, dimpotrivă, cu sentimentul datoriei împlinite, convinși de securiști că există o lege (de care nimeni n-a auzit, dar e pomenită ritualic în textul Angajamentului) care îi obligă să-și ia alt nume, să păzească secretul colaborării și să-și toarne vecinii, prietenii, frații.

Cu chiu, cu vai, după mulți ani de la Revoluție (timp în care s-au pierdut și s-au distrus probe esențiale), statul român, bîlbîit și evaziv, a incriminat faptele, dar a avut mare grijă să lase nepedepsiți făptașii. Oricît am ocoli prin „meandrele concretului”, am ajunge inevitabil la autorii acestei tragedii, care s-a jucat la scară națională timp de o jumătate de secol: ofițerul de Securitate și activistul de partid. Ei nu sînt abstracții, au nume și prenume, fotografii în actele de identitate și adrese la care își încasează pensiile speciale, venituri plătite de victime sau de urmașii lor, aceiași care le plăteau și salariile, înainte de intrarea „în rezervă”. Dacă îi așezăm pe ofițeri lîngă civilii de care s-au folosit pentru a-și îndeplini misiunea, devine clar că responsabilitățile nu pot fi egale și nici simetrice.

Indiferent dacă au recrutat sub constrîngere sau „pe bază de sentimente patriotice”, indiferent dacă și-au extins rețeaua prin amenințări sau prin înșelătorie, invocînd „Constituția și legile țării” (inclusiv pe cele nescrise), rezultatul a fost dezastruos pentru comunitate. Dintre cei peste 2.500 de securiști acuzați de încălcarea drepturilor omului, unul singur a recunoscut în fața judecătorului că e vinovat, renunțînd de bunăvoie la procesul cu CNSAS și la funcția de consilier local într-o comună din județul Timiș. Restul s-au apărat virulent și prin orice mijloace, deși nimic din ce se poate citi azi în arhiva Securității nu le oferă vreo scuză ori vreo circumstanță atenuantă. La urma urmei, informatorii pot arăta cu degetul înspre ofițeri, dar securiștii nu pot acuza nici „Partidul”, nici „sistemul” și nici „vremurile”, cîtă vreme au apărat toate astea la un loc, hrănind și mituind Cezarul cu conștiințele oamenilor.

Germina Nagâț, doctor în filozofie al Universității București, este membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Foto: wikimedia commons

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Chantal jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

Adevarul.ro

image
Preţurile petrolului continuă să crească. La cât ar putea ajunge până la sfârşitul anului şi cu cât au scăzut stocurile
Preţurile petrolului au crescut joi cu aproximativ 4%, deoarece datele solide privind consumul de combustibil din SUA şi aşteptările de scădere a livrărilor ruseşti au compensat temerile că încetinirea creşterii economice ar putea submina cererea, transmite Reuters.
image
NBC News: Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu meargă la serviciu vineri, pe fondul îngrijorărilor cu privire la un incident planificat
Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu se prezinte vineri la lucru, au confirmat în exclusivitate serviciile secrete militare ucrainene pentru NBC News.
image
De ce folosesc românii voucherele sociale pentru alcool şi ţigări. Ce spun sociologii şi psihologii
Ministrul Proiectelor Europene a anunţat că voucherele sociale blocate pentru că beneficiarii au cumpărat cu ele tutun şi alcool vor rămâne aşa până la următoarea tranşă de bani pe care statul o va livra. Experţii atrag însă atenţia că din coşul de c...

HIstoria.ro

image
Înființarea aviației militare în România
România a fost printre primele țări din lume care și-a înzestrat forțele sale armate cu aerostate și avioane.
image
Responsabilitățile date de germani Armatei Române la Stalingrad, mult peste posibilitățile acesteia
Bătălia de la Stalingrad a tensionat relațiile cu aliatul german, cu precădere în urma acuzelor venite dinspre liderii militari cu privire la responsabilitatea trupelor române pentru căderea în încercuire a Armatei 6 germane.
image
Sfârșitul tragic al poetului Dimitrie Bolintineanu
Pe 20 august 1872, Dimitrie Bolintineanu, poet, revoluţionar şi om politic, murea într-un ospiciu din Bucureşti, suferind de o afecţiune psihică, dobândită de pe urma mizeriei şi sărăciei.  Viaţa lui Bolintineanu a stat sub semnul cinstei.