Cînd berea devine șampanie, iar șampania sifon

Perioada Moftului român (două serii: ianuarie-iunie 1893, aprilie-noiembrie 1901) este îndeaproape concurată de îndeletnicirile de birtaș ale lui Caragiale; în vara lui 1893, după ce se închide Moftul, se asociază cu „consilierul comunal” Mihalcea pentru o berărie, pe Gabroveni – care nu durează decît pînă în mai anul următor. Apoi, deschide, în nume propriu, Berăria Academică „Bene Bibendi”, pe strada Sf. Nicolae Șelari, tot cu o existență efemeră; în noiembrie 1894, inspirat de antreprenorul restaurantului Gării din Ploiești, bunul său amic Constantin Dobrogeanu-Gherea, ia în administrație pentru aproximativ un an restaurantul Gării din Buzău. În 1901, cînd apare a doua serie din Moftul român (de Paște: «Moftul român» a înviat! / Adevărat a înviat!“), deține o mare parte din acțiunile berăriei Cooperativa, situată în Piața Teatrului, iar în toamna lui 1901, cînd Moftul român (seria a II-a) intră în declin, Caragiale lichidează antrepriza Cooperativa și deschide Gambrinus, tot în Piața Teatrului, colț cu fotograful Mandy; ultimele numere ale acestei serii de Moft conțineau reclama la „Fabrica de bere Azuga / Strada Cîmpineanu / (casa Mandy) / sub direcțiunea personală a cunoscutului publicist / CARAGIALE / Bere albă Coroana / Bere neagră Salvator / apreciată de specialiști ca Berea cea mai sănătoasă”.

Este momentul pentru intrarea în scenă a celui mai cunoscut personaj, Mitică, prin apariția unei broșuri cu acest titlu, la Editura... Berăriei „Gambrinus“ (Tipografia Speranța, București, 1902, 14 p.), editată la sfîrșitul lui 1901 pentru Noul An, cu următoarea notă editorială: „Fabrica de bere Azuga / Berăria «Gambrinus» / sub direcția Dlui I.L. Caragiale. / Bere excelentă / blondă (Coroana) / brună (Salvator) / Consumațiuni de prima calitate / Prețuri moderate“. Pe ultima copertă: „Autorul roagă respectuos pe onor. clienți ai lui GAMBRINUS să primească astă cărticică în dar pentru Anul nou 1902 și le urează LA MULȚI ANI CU CELE DORITE!“.

De revelion se bea așadar bere! Dar există un concurent de-a lungul acestor convivialități, apărut de curînd în societatea românească: fabrica de șampanie de la Azuga, sub patronaj regal, oblăduită de familia Rhein, furnizor al Curții Regale. Șampania devine rapid „partea întunecată” a berii, simbolul high-life-ului; astfel, „Între două povețe (schiță)” are un narator care bea șampanie la un bal mascat, fiind atras de tînăra Nina, deghizată în Mefisto – un „drăcușor” deci; pentru că Ovidiu Georgescu a luat bacaloriatul, în sesiunea de vară, se oferă șampanie. În cronica lui Edgar Bostandaki despre infatigabila silfidă Athenaïs Grégoraschko, „șampania curge valuri”, pentru că „dopurile pocnesc, pare c-ar fi la un atac de tiraliori, care nu sparie deloc pe bravii convivi”. Să nu uităm de „rromâncă”, „la balul curții mai ales, cum s-a abținut toată ziua de mîncare, abuzează de șampanie, de icre, de înghețată, de bomboane”. O anonimă poate să spună tot ce se întîmplă vara: „boierul d-tale face cură de șampanie la Lăptărie, cu marchizele apilpisite, cu taraful lui Ristache Ciolacu [!]“ – în timp ce doamna se „canonește la cură de apă minerală, exilată în Franțișbat” („Antologie”).

„Repaosul dominical” aduce, încă și încă, în noaptea de peregrinări de la un local la altul, după vreo opt sticle de șampanie, cîte un pahar de șampanie „la botul calului”.

Nu lipsește șampania, firește, din festinul Graziellei, care după masă trebuie să citească din creațiile ei în cunoscuta „Țal!...”: „Cînd s-au înființat și la noi în țară berăriile, în secolul trecut, fiindcă la-nceput toți berarii și chelnerii erau nemți, s-a introdus și acest verb țal’n, dar numai în formă de infinitiv imperativ, cu însemnarea: să plătesc! să plătim!”.

Dar există și o variantă degradată a șampaniei, „sampanica”, cum pronunță peltica Lucsița, coana moașă care o cere cu asupra de măsură „La Moși...” – un sinonim pentru limonada sau poate braga pe care o bea, înainte de sifon și după bere, în fastuoasa-i peregrinare prin tîrg.

Cunoscutul încornorat din „Mici economii” preferă tizana (șampanie slab alcoolizată), pe cînd naratorul-interlocutor e categoric pentru bere; cei doi intră la Cooperativa, iar Iancu Verigopolu decide: „Eu iau tizană, tu ia bere”.

Pe Mitică „îl întîlnim atît de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine, pretutindeni”. De pildă, în avatarurile sale literare, Mitică poate fi D. Demetrescu-Buzău sau Urmuz, cel care semna scrisorile intime cu apelativul Mitică – sau tragicul George Demetru / Gedem Ladima (pentru aceste legături nu doar onomastice, v. Anagaia, În căutarea lui Urmuz, 2022, pp. 117-122).

În Cotadi și Dragomir, se citește o critică a societății burgheze, redusă la un „dop de șampanie”, ce maschează o contrafacere – sifonul: „se mai ştie despre Cotadi că se hrăneşte numai cu ouă de fur­nici, pe care le introduce pe o pîlnie, dînd în schimb afară sifon şi că este astupat timp de şase luni pe an cu un dop de sticlă de şampanie”. Dar, în viața reală, Demetrescu-Buzău știe tipicul unei nunți middle-class, așa cum descrie nunta surorii sale, cu „distribuirea de buchete de flori”, cu „muzica regimentului 6 Mihai Viteazul” (în Adevărul, 1913, ap. Alexandru Vakulovski, Urmuz. Cei dintîi trăzniți, 2021, p. 167).

Indicator clar al lumii lui Fred Vasilescu, aspirație a Emiliei, șampania este refuzată de doamna T. („prefer un vin franțuzesc”); sobrului jurnalist Ladima i se „înscenează” un dineu, cu scopul de a-l manipula: „Dă-i şi homar, fripturi în sînge şi nu uita şampania”. 

Dar Mitică e unul singur.

Dan Gulea este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești și critic literar.