„Cinci prietene geniale” (echipa proiectului Zilele Sofia Nădejde)

● Liliana BASARAB, artistă vizuală

Sînt artistă vizuală, iar contribuția mea constă în a „traduce" în imagini identitatea Premiilor „Sofia Nădejde“. Realizez identitatea vizuală, dar și trofeele care sînt oferite cîștigătoarelor în fiecare an. Trofeele au mereu alte imagini, dar același suport: ca o mică ironie, am propus un obiect casnic, o farfurie care poate fi folosită în bucătărie. Imaginea diferă în fiecare an, himere, vrăjitoare, preotese păgîne, Meduze și alte „fete rele” sînt recuperate din punct de vedere feminist. Prefer personajele care în scrierile clasice sînt personaje negative și încerc să le schimb „destinul” în imaginarul contemporan. Chiar dacă simt că am o mare responsabilitate, apreciez enorm libertatea pe care o am în cadrul proiectului. Tot timpul am în cap întrebarea dacă e relevant proiectul nostru în general și contribuția mea în particular și, sincer, visez la ziua cînd echitatea și cota de gen în diverse proiecte va fi suficientă, astfel încît ce facem noi să fie redundant. Din păcate, mai e pînă atunci.

● Ruxandra GHIȚESCU, regizoare de film, scenaristă

În 2020 am fost invitată să prezint Ana se întoarce, primul scurtmetraj pe care l-am realizat după terminarea facultății, în cadrul programului de scurtmetraje curatoriat de Flavia Dima pentru proiectul Zilele Sofia Nădejde. Cred că atunci am cunoscut-o pe Elena Vlădăreanu, inițiatoarea proiectului, și de atunci nici că ne-am mai despărțit. Energia pe care Elena, Liliana, Alexandra, Cătălina și Corina o imprimă evenimentelor din jurul proiectului și solidaritatea pe care o propovăduiesc au definit pentru mine ultimii doi ani. Proiectul Zilele Sofia Nădejde mi-a amortizat șocul pandemiei și al schimbărilor profunde prin care am trecut și a dat sens unui demers conex ariei mele de lucru. Anul trecut a fost înființată și Asociația AntiFragil, care continuă activitatea de promovare și reprezentare a literaturii scriitoarelor, precum și pe cea de integrare în discursul mainstream, într-un mod aș spune mai degrabă subversiv, al microistoriilor, al poveștilor marginale. Personal, mă motivează în proiectul acesta latura sa educațională și încercarea de a pune în discuție identitatea de gen, nu prin diferență, ci prin empatie și transsubiectivitate. Nu am găsit încă un mod articulat, fie în cuvinte sau altfel, de a exprima recunoștința pe care o am pentru această întîlnire.

● Alexandra TURCU, scriitoare și traducătoare

Acum aproape cinci ani, o întîlneam pe Elena Vlădăreanu în Gara de Nord și ne miram că, deși scriam amîndouă, nu ne întîlniserăm pînă atunci. O jumătate de an mai tîrziu, cele 16 nominalizate la prima ediție a Premiilor „Sofia Nădejde“ luau masa la un restaurant din București și se întrebau (retoric) cum de nu s-au mai aflat niciodată împreună în aceeași încăpere. Răspunsul cred că nu mai are sens să fie discutat aici. Pe mine asta mă determină să rămîn an de an în proiectul ăsta – faptul că putem crea un loc sigur de întîlnire între scriitoare, între artiste, între artiste și scriitoare, un spațiu din care se nasc colaborări, oportunități, legături, mici și mari revelații. Și mai e și faptul că, odată cu proiectul ăsta, m-am ales cu (cel puțin) cinci prietene geniale.

● Cătălina STANISLAV, scriitoare și traducătoare

Am ajuns la proiectul „Sofia Nădejde“ chiar cînd aveam nevoie de el, iar el s-a născut chiar cînd aveam toate nevoie de el. Aveam 24 de ani cînd mi-a propus Elena Vlădăreanu să intru în echipă și am acceptat cu bucurie imensă. Ca scriitoare la început de drum, îmi doream un astfel de proiect atît pe plan profesional, cît și pe plan personal, pentru că înseamnă mult să oferi spațiu și platformă unor scriitoare, mai ales că atunci cînd s-a născut acest proiect nu erau atîtea oportunități în acest sens, și mai ales într-o țară de la periferia Europei, unde lucrurile se mișcă mai greu, unde nedreptățile iau forme diferite și sînt frecvente mai ales în rîndul femeilor și al minorităților. În același timp, e minunat să faci parte dintr-o astfel de echipă, în care să te simți în permanență sprijinită, acceptată, înțeleasă.

● Corina SABĂU, scriitoare și jurnalistă

Manualele de literatură română sînt teritoriul bărbaților. O carte în care un tînăr occidental seduce o tînără indiancă de șaisprezece ani și o alta în care un filozof în devenire afirmă că un bărbat înșelat își poate omorî nevasta sînt considerate momente importante în dezvoltarea romanului românesc, povești emoționante de iubire. Și Facebook-ul e plin de bărbați care știu foarte bine care-i treaba cu literatura și care se dezlănțuie mai ales în preajma decernării Premiului „Mihai Eminescu“. Iau poemele nominalizatelor și le analizează vers cu vers, ca în final să-și anunțe prietenii: nu, asta nu e literatură. Doar ei știu să prefacă în artă „cuvintele licențioase”, femeilor nu le iese. Sigur, dacă te aliniezi perspectivei lor, acești bărbați sînt gata să te ajute să-ți îmbunătățești scrisul. Ne spun, în cronicile lor, „ce mai scriu fetele”, fac parte din comitete și jurii (și nu se simt deranjați de lipsa aproape totală a femeilor), organizează cursuri, dau sfaturi. Evident, ar fi mult mai eficienți dacă ar scrie cărți bune. Cum spune Elfriede Jelinek, „bărbatul este norma, femeia este cealaltă”. De aceea sînt necesare premiile „Sofia Nădejde“, pentru că fac un pic mai mult auzite și vocile acestor „celelalte”.