Cimitirul leproşilor
...Nu peisajul dezolant, habitaţia părăginită stau în centrul preocupărilor lor (le socot provizorii, un purgatoriu precedînd vindecarea, plecarea acasă), ci fiola Chaulmoogra, doctorul, orice prezenţă generatoare de iluzii. Asta-i preocupă. Celelalte sînt trecătoare, fac parte din "decorul" pasager al surghiunului. Ca bunăoară cimitirul. Nu bănuiam că e aşa de aproape, cînd prin nu ştiu ce macabră asociaţie l-am întrebat pe doctorul Ţuchel, după vizitarea lazaretului, în curte: - Unde sînt îngropaţi? - Uite colea, după gardul acela! Lîngă zidul propriei lor case! M-am cutremurat. Din cîte mărturii ale batjocurii cu care administraţia sanitară îi gratifică pe leproşi, pe aceasta am considerat-o cea mai cinică, mai aberantă. Un ţintirim la cîţiva paşi de laviţa pe care dorm! De săliţa în care femei, bărbaţi, băieţi tineri se adună la ceasul cinei! Nefericiţii îl văd prin fereastră, îl văd cînd ies afară şi trec pe lîngă scunda împrejmuire de mărăcini ridicată ca să nu intre oile, le apare de oriunde s-ar uita. - Domnule doctor, găsesc că e o cruzime să aibă cimitirul veşnic sub ochi. E ca eşafodul instalat sub fereastra condamnatului la moarte, cu mult înainte de ora execuţiei. Dar aceştia sînt oameni nevinovaţi, dintre care unii încă adolescenţi, nu criminali fioroşi. Ceva mai departe nu se putea? - Ba da, dar s-au opus organele sanitare... A refuzat obştea. Pe considerente de profilaxie... Din repulsie... Spuneau ţăranii că li se infectează popuşoiul, că se spurcă pămîntul... Cei mai puţin cîrcotaşi au fost ăştia din lazaret. S-au deprins. Nu-i impresionează apropierea de cimitir. Nici nu-l bagă în seamă... (...) Acum doi ani şi jumătate, colonia a mai primit un membru. Răspundea şi el la numele de Cătălin (Ion) şi era propriul frate al leprosului mai vechi. S-au revăzut aici, şi de atunci fratele mai mare e obligat să asiste neputincios la suferinţele mezinului, un băiat de 15 ani, asupra căruia maladia şi-a dezlănţuit întreaga furie. Sărmanul Ion a ajuns morfinoman. Cu lacrimi în ochi mi-a vorbit Gheorghe de suferinţele cumplite ale fratelui său mai mic: - Îl dor toate oasele. Nu se mişcă din pat. Cînd îl apucă durerile se încovrigă, ca atunci cînd omori şarpele. Îşi vinde pîinea să-şi poată cumpăra morfină. Cînd n-o are, e vai de zilele lui! De el mă doare, nu de boala de care sufăr eu, domnule ziarist. De la mine a luat-o? Domnul doctor zice că nu. Atunci de unde? L-am văzut pe acest biet copil cînd am vizitat dormitorul. O umbră. Slab, prăpădit, cu ochii mari, rătăciţi, nu făcea decît să ne ceară disperat mîntuitorul stupefiant: - Nu vreau mîncare, daţi-mi morfină! Înţelegeţi de ce m-am simţit stînjenit de prezenţa lui Gheorghe Cătălin? Cum să-l bănuiesc la numai cîţiva metri în urma noastră, cînd tocmai vorbeam de... Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndul, mi s-a adresat, timid: - Îmi daţi voie să vă conduc la cimitir? Am traversat curtea. În partea opusă, un gard. Leprosul a deschis o portiţă şi, simplu: - Aici sîntem noi îngropaţi. Nu m-am uitat la el. M-am silit să nu dau relief cuvintelor sale printr-o tresărire, mi-am tăinuit pe cît posibil emoţia. Am privit petecul de pămînt unde sînt înmormîntaţi anual - cum mi s-a spus - cinci-şase leproşi. Cîteva moviliţe ca de sobol, fără nici un semn şi risipite, patru cruci de lemn strîmbe, putrezite de intemperii... Nici o floare. Doar buruieni de stepă, ţepoase, colbăite. Printre cruci păşteau nu ştiu ce iarbă secretă, numai lor vizibilă, cîteva din oile leproşilor, jigărite şi aducînd cumplit cu stăpînii lor. Apoi, cît vezi cu ochii cîmpul, un cîmp uniform şi descoperit, ce trebuie să fie teribil iarna. (...) Fără să-l privesc, îl întreb pe Cătălin cu o voce albă, impersonală: - Mulţi morţi? - Mulţi... - Dar de ce atît de puţine cruci? - Păi le mai iau băieţii, să facă foc iarna! august 1928 (F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938, Editura Eminescu, 1979)
