„Chirie? Nu ți-au dat părinții apartament?”
Schimbasem deja multe locuri de muncă. Job-ul de arhivar l-am abandonat după doar o zi, mai conștientă de limitele și limitările mele, pe altele le-am tolerat cîțiva ani pentru că găseam cîte ceva bun în împletitura de rele pe care trebuia să le tolerez dacă voiam un acoperiș deasupra capului și o masă și mîine. Nu-mi mai plîng de milă, vă spun doar că e tare greu să pornești în viață de la un prag aflat sub zero, fără sprijin și, culmea, cu cîteva bețe debilitante printre spițele monociclului.
Erau începuturile mele la radio. Fără experiență, dar renumită că învăț repede și probabil pe lista scurtă și pentru că doritorii de salariu sub minimum pe economie nu asaltau porțile marelui trust de provincie, mă trezesc în biroul proprietarului de radiouri și televiziuni, deopotrivă om politic controversat și mielușel milog în raporturile cu angajații săi. Este foarte posibil ca imaginația mea să suplinească totul cu „sărut-mîini” aruncate de angajați, dar asta doar pentru că atmosfera generală era de așa natură. Genul de om impunător, în preajma căruia subalternii folosesc neironic cuvinte precum „prestanță”.
Ne-am așezat pe canapelele de piele din biroul din casa domnului respectiv, pe o întindere considerabilă – sau să fi fost eu încă atît de mică, încît open space-ul lui să-mi pară palat? –, străjuit de biblioteci mai pline de trofee, brizbizuri și nimicuri decît de cărți, și-am auzit prima întrebare, urmată imediat de o îndelungă justificare: „Ce-ți trebuie ție salariu așa de mare, ce faci cu banii? Am auzit că vrei 3.000 de lei. Păi, ăștia-s bani! Iar eu n-am, uite, o duc greu și eu”... Moment din care creierul mi s-a deconectat puțin pentru că am început să mă uit în jur, sigur că ostentativ, la ușile capitonate, la cele cîteva canapele de piele, la mobila scumpă. Și m-am simțit prost să-i explic cum trei sferturi din banii ăia s-ar duce pe chirie, că-n rest mă pasionează și măcar o masă zilnică, vreau deseori cărți noi pentru că am pasiunea asta complet neproductivă pentru citit.
Acum mi-amintesc cu jenă de scena din biroul marelui magnat. Rușine pentru că mi-a fost rușine atunci de nevoile mele, dar și pentru că nu am spus că nu vreau să fiu plătită în funcție de acestea, ci de capacitățile mele în raport cu munca pe care urma să o depun. Pentru că m-am simțit eu prost cînd m-a întrebat: „Chirie? Nu ți-au dat părinții apartament?” și în mod special pentru că nu m-am ridicat atunci, mulțumind frumos, ca să nu mă mai întorc niciodată.
Deși am început să lucrez imediat ce am împlinit 18 ani și-am avut cam un deceniu de sărit de la un job la altul cu o viteză pe care cei din jur, confundînd-o cu o doză ireală de curaj, o invidiau, n-am știut decît după acest ultim deceniu care este modul sănătos de raportare la un loc de muncă, dar și care sînt drepturile și obligațiile mele, precum și ale angajatorului. Cum de acasă n-am învățat relaxarea, organizarea finanțelor sau planificarea, a trebuit să o dau în bară susținut ca să pricep de ce nu-ți face bine nici ție, nici business-ului care te-a angajat să fii stresat, indispus, negativist, prost organizat chiar și-n viața personală, prea tolerant în fața nedreptății sau, din contra, degrabă aducător de „gîlceavă” într-un mediu relativ echilibrat.
Nici nu știu dacă mi-am dorit să devin freelancer sau dacă asta „am ajuns”, aproape peiorativ o spun, din cauza neadaptării mele la alte sisteme. În primul rînd pentru că nu știam neapărat ce însemna atunci, cu primele ocazii cînd am întîlnit cuvîntul. Poate că „liber-profesionist” mi-ar fi fost mai la îndemînă, dar în copilăria mea am auzit doar de cîteva ori referirea la liber-profesioniști: la bărbați însemna pierde-vară, la femei era mult mai rău de atît… Astfel că nu mi-am pus problema de a face ceva pe cont propriu decît foarte tîrziu, cred că trecusem de 25 de ani și acumulasem deja frustrările aferente tuturor întîmplărilor similare celei anterior rememorate.
Însă toate relele astea, văd acum, n-au fost exclusiv rele. Și-am învățat mult, tare mult din ele. Pare să-și găsească sens vorba aia cu a nu face altora ce nu-ți place să ți se facă ție, dar nu aș vrea nici să justific seria întreagă de tîmpenii pe care le-am trăit prin altă vorbă prea des folosită, pentru că poate m-a făcut mai puternică ceea ce nu m-a omorît, dar a fost un drum mult prea greu, de care n-am avut neapărat nevoie. Putea fi și simplu, nu-i așa?
Am avut șefi teribil de prost organizați, așa că am învățat să deleg, să-mi aleg bine oamenii pe care să mă bazez, să accept cînd îi judec greșit, să le dau ceva mai potrivit de făcut cînd îi subevaluez și să ajustez munca atunci cînd îi supraevaluez. Am avut și modele de verticalitate, motiv pentru care mi-am întărit și mai mult structura de inflexibilă în fața nedreptății evidente, mai ales cînd am ajuns eu în postura de a-l înțelege pe cel din fața mea. Ce știu sigur astăzi și mi-e teamă că voi uita cîndva este că e teribil de greu și totodată înduioșător de simplu să fii de oricare dintre cele două părți. Sau că părțile acestea nu există, de fapt, și că noi nu avem încă acces la nivelul de conștiință necesar pentru a nu ne răni unii pe ceilalți, aproape definitiv, la locurile de muncă.
Dar cel mai sigur știu ce mi-am promis: că eu nu o să-l întreb niciodată pe un om pe care-l angajez sau cu care semnez orice fel de colaborare clară, în care specific ce așteptări am și ce ofer în schimbul cunoștințelor și priceperii omului respectiv, de ce vrea „atîția bani”, cum „Chirie? Nu ți-au dat părinții apartament?”.
Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN. Cea mai recentă carte publicată: Eu n-am trăit războiul, Editura Casa de Pariuri Literare, 2020.
