Charismă, mesaj, comportament/acţiuni

"90% dintre politicieni dau restului de 10% o proastă reputaţie." Henry Kissinger Proasta imagine a politicienilor, rezultată din percepţie, are o lungă istorie. Nikita Hruşciov spunea că "politicienii sînt la fel peste tot. Ei promit că fac un pod chiar şi acolo unde nu există nici un fluviu". Chiar dacă aceste vorbe se referă la moralitate, la caracter, cu mult înainte au fost criticate şi alte trăsături ale politicianului, ca persoană. Aristofan i se adresa unui personaj politic cu următoarele vorbe: "Ai toate defectele unui politician popular, o voce oribilă, proastă creştere şi maniere vulgare." În fond, politicianul este om şi el, iar natura umană nu este niciunde perfectă. Dar, tot adevărat este că politicianul nu este un om de rînd, un om ca oricare altul. El are putere şi vizibilitate publică. Ambele îl fac vulnerabil, expus, dar şi supus criticii. Şi, mai presus de toate, este vorba despre aşteptări. Distanţa între aşteptările oamenilor şi comportamentul politicienilor dă măsura reputaţiei, a legitimităţii lor în poziţia în care se află. Cea mai dificilă sarcină a politicienilor oriunde, dar mai ales în democraţii, este consistenţa între discursuri, promisiunile făcute înainte de alegeri şi acţiunile lor concrete, odată ce au fost aleşi. Omul de pe stradă, acest personaj central (la plural, el este percepţia publică), generalizează cu uşurinţă şi chiar convingere: toţi politicienii sînt la fel. Chiar şi politicienii la plural, aşa cum a spus-o Hruşciov. În mentalul colectiv, politicienii sînt acuzaţi de lăcomie, corupţie, indiferenţă la cei din jur, dezinteres faţă de problemele majore ale societăţii, dar foarte preocupaţi de afacerile lor proprii şi de folosirea poziţiei, pentru a obţine un şir întreg de avantaje pentru ei şi apropiaţii lor. Recentul sondaj, fără pretenţii de reprezentativitate naţională, făcut de postul Realitatea TV, ne-a arătat că 70% dintre cei care au telefonat pentru a-şi spune părerea despre Guvern, susţin că cei 23 de miniştri nu şi-au făcut bine treaba. Românii nu fac deloc excepţie. Sondajul BBC privind încrederea publică - Press Office din 18.03.2005 - arăta că 79% dintre englezii chestionaţi nu cred în ceea ce le spun politicienii, iar 87% afirmă că promisiunile politicienilor, făcute înainte de alegeri, nu sînt îndeplinite. Mai departe, 92% susţin că politicienii nu dau un răspuns direct cînd sînt interpelaţi. Media, la rîndul ei, este criticată pentru că în proporţie de 55% suferă de cinism politic, transferînd această atitudine asupra publicului. Chiar şi Charles De Gaulle a afirmat că "pentru că un politician niciodată nu crede ce spune, el este cu totul surprins cînd este crezut pe cuvînt". Cam toate acestea le regăsim şi în peisajul românesc. Criticile la adresa clasei politice, a felului în care lucrează aleşii noştri pentru noi, sînt exprimate fie direct, verbal, fie, mult mai convingător, cu un impact emoţional mai mare, prin imagini, conturînd un profil al politicianului român în care evaluările negative, dezacordul primează. Portretul-robot: este de vîrstă medie sau peste, grăsuţ, cu o postură şi aparenţă fizică relaxate, aproape neglijente, exprimînd absenteism, plictiseală mergînd pînă la somn. Adesea, camerele de luat vederi îl surprind moţăind sau chiar dormind, cu gura deschisă, ca navetiştii obosiţi din tren. Adeseori abordaţi de jurnalişti, ei se irită, se eschivează, întorc capul, au o mimică dezaprobatoare sau chiar trîntesc uşile, ca în scenele conjugale în care dialogul se arată a fi imposibil. Nu-şi cer scuze, nu pronunţă niciodată cuvîntul "am greşit", n-au umor şi se simt mereu nedreptăţiţi. Ei nu înţeleg că datoria lor este să dea socoteală pentru ceea ce fac, iar acest lucru este perceput ca aroganţă. Apariţiile jenante în faţa camerelor nu lasă urme, ei apărînd din nou în public ca nou-născuţi, uitînd că memoria colectivă salvează imagini şi expresii, atît de rezistente la schimbare încît devin emblematice. "Ciocul mic că acum noi sîntem la putere!" şi "Măi, animalule!", trîntitul uşii de către Norica Nicolai, după circul cu nepoata, nu sînt încununate decît de muşchii lui Dan Iosif care contribuie la binele comun. Ahmedou Ould-Abdallah, reprezentant special al Naţiunilor Unite la conferinţa IPRA (Istanbul, 2005), invitat fiind să vorbească despre "încrederea politică şi cum poate comunicarea să schimbe imaginea?", şi-a centrat discursul pe două concepte: neîncrederea şi cetăţeanul critic. El a pornit de la faptul că încrederea politică este centrală pentru stabilitate şi progresul naţiunilor. Mai mult decît atît, atitudinile cetăţenilor faţă de regim şi instituţiile lui, percepţia conducerii de către cetăţeni sînt esenţiale pentru încrederea politică. Totuşi, deşi încrederea politică este scăzută în general, ea poate fi influenţată de cultură, evoluţia socială şi standardele de viaţă ale cetăţenilor. De aceea, definiţia încrederii politice, referindu-se la relaţiile între populaţie şi conducerea ei politică şi instituţiile publice, nu funcţionează la fel în toate societăţile. Pentru el cîteva afirmaţii sînt de nezdruncinat: "pentru a funcţiona eficient, un guvern legitim are nevoie de încrederea majorităţii cetăţenilor (pe termen lung este suficient pentru a asigura legitimitatea)" şi "în practică, nici un guvern nu se bucură de încredere totală tot timpul". Cînd se bucură de încredere un guvern? Cînd este el perceput ca bucurîndu-se de încrederea cetăţenilor? Atunci cînd el este văzut ca un liberator sau ca un apărător al intereselor naţionale vitale. Poate cea mai dificilă sarcină este încrederea politică pe termen lung, pentru că aceasta trebuie cîştigată şi alimentată în mod continuu. În practică, încrederea se cîştigă uşor şi se pierde repede. Acest lucru trebuie învăţat de politicieni şi memorat mereu. Cetăţeanul critic şi cetăţeanul bodogănitor În general, dar evident la noi, nu se face o diferenţiere/distincţie între încrederea politică în natura regimului politic şi instituţiile lui, pe de o parte, şi actorii politici şi partidele politice, pe de altă parte. Ca în orice opinie, componenta cognitivă este importantă (cultura politică o fundamentează), dar exersarea judecăţii, rafinarea şi corectitudinea percepţiei depind mult de public, de capacitatea cetăţenilor de a discrimina, evalua şi folosi criteriile, în mod diferenţiat. Studiile politice arată că în democraţiile mature există o mai mică încredere în actorii politici, dar mai mare în instituţiile publice. De aceea, în aceste societăţi, cetăţeanul este critic. El crede în sistem, dar nu în mod necesar în actorii politici. La noi, cetăţenii înclină să acorde o mai mare atenţie actorilor politici şi sînt mai puţin preocupaţi de sistem şi de instituţiile publice. Absenteismul politic în democraţiile mature se referă la actorii politici. Noile democraţii, ca cea a noastră - "tînără şi fragilă" - au multe ambiguităţi. Cetăţeanul nostru este sărac şi lipsit de putere pentru că el se confruntă cu insecuritate economică şi un defectuos sistem de sănătate şi educaţie. De aceea, cetăţeanul nostru aşteaptă mult de la Guvern, neglijînd instituţiile. Imaginea a devenit parte a culturii moderne. Opinia publică, datorită complexităţii şi dinamismului societăţii, este eterogenă şi versatilă. Politicienii se confruntă cu această realitate: uneori nefiind foarte conştienţi, relaţiile publice, comunicarea şi cultura/educaţia politică formează o parte integrantă a guvernării democratice. De aceea, neîncrederea are un aspect pozitiv. Ea este un safeguard al capitalului social, cu condiţia ca să antreneze percepţia bazată pe criterii şi nu impresia neglijentă, bazată pe emoţii. Într-o lume dinamică, în criteriile spontan structurate, relaţia între competenţă şi moralitate necesită dezbateri publice.