Cetățenii obedienți ai lui Moș Gerilă

Într-un apartament cu două camere de la ultimul etaj al unui bloc sovietic din Republica Moldova, doi adulți și trei copii moșmondesc de două ore la o crenguță de brad. E ajunului Anului Nou, iar crenguța a ajuns în căminul lor din curtea bunicii, de la sînul unui brad uriaș, și așteaptă cuminte să fie împodobită și agățată de tapet.

Eu sînt mezina familiei și mă cert cu surorile mele de la podoabe. Una vrea mai multe globulețe, alta vrea ghirlandele pe care le-a făcut la școală din hîrtie colorată, iar eu mă opresc pentru o secundă și întreb, în mijlocul vînzolelii, ce facem cu steaua noastră roșie, comunistă, pe care o cocoțam de obicei în vîrful bradului.

Tata umblă nerăbdător cu un ciocan și niște cuie pe la cozile noastre – „Haideți, fetelor, grăbițî-vî, pierdem vremea!”. Afară e iarnă vînjoasă, cu ger și omăt pînă-n gît, dar el e hotărît să scoatem covoarele la bătut înainte de miezul nopții. Unde s-a mai pomenit să intri în noul an cu praful dosit pe la colțuri?

În Moldova primilor ani de după destrămarea Uniunii Sovietice, sărbătorile de iarnă încă începeau, ca-n comunism, pe 31 decembrie și se terminau pe 14 ianuarie, de Sf. Vasile sau Anul Nou pe rit vechi. În locul lui Moș Crăciun, îl așteptam pe Moș Gerilă, un bătrîn cu mantie albastră care-și scutura barba de bomboane doar dacă ai fost cuminte. Nu aveam un brad adevărat în casă, dar eram mîndre nevoie mare de crenguța noastră împopoțonată.

Trăiam din moștenirea rușilor: Crăciunul se sărbătorea pe rit vechi, pe 7 ianuarie și, pitit între Anul Nou – aka Moș și bomboane – și Sf. Vasile – urături cu ceata prin vecini, deci bani și alte bomboane –, nu avea nici o semnificație specială pentru noi, copiii. Mergeam la bunica, o colindam cum învățaserăm la grădiniță și mîncam crăciunei, colăceii copți în formă de opt întrerupt, și cam atît.

Adevărata magie a sărbătorilor de iarnă începea în noaptea dintre ani, cînd ne adunam soldățel în jurul mesei pline cu bunătățuri și ne delectam cu programul de divertisment al rușilor la televizor – muzică, glumițe, discursul președintelui moldovean și, o oră mai tîrziu, urările prezidentului rus.

Făceam în continuare fix ce ne învățaseră comuniștii. Eram cetățenii obedienți ai Imperiului căzut. Miza sovieticilor – ștergerea din conștiința colectivă a Nașterii Domnului și laicizarea culturii republicilor socialiste – dăinuia și după moartea lor.

Numai că noi, copiii, nu înțelegeam. Noi ne bucuram de iarnă ca de un tort „Cușma lui Guguță”. Fiecare sărbătoare era un strat nou de clătite cu vișine pe care-l savuram de parcă ar fi fost ultimul.

Abia prin 2007, cînd am venit la facultate în România, mama a decis să „trecem și noi în rînd cu românii”. Tata era în Italia, deci o duceam nițel mai bine și nu mai ciopîrțeam pomul din curtea bunicii. Ne trimisese cu autocarul un brad artificial, pe care-l decoram în cîteva minute cu globuri din plastic fabricate-n China, și toată lumea era fericită. Cadourile au evoluat și ele – de la cutii de bomboane primite de părinți la uzină, am trecut la geluri de duș, creme de mîini sau deodorante.

De jure, familiile din Republica Moldova au început să sărbătorească oficial Crăciunul pe nou începînd cu 2013, cînd Parlamentul țării a votat un proiect de lege prin care ziua de 25 decembrie a fost declarată sărbătoare oficială. De facto, mulți moldoveni, împrăștiați prin diverse țări ale Europei de Vest, se împrieteniseră cu Moș Crăciun cu mult înainte de a le da deputații undă verde.

Pentru mine, a fost un motiv de bucurie în plus cînd mama a decis să prelungească perioada sărbătorilor de iarnă. Erau trei săptămîni de vizite la rudele care se întorceau din străinătate și mult loc în stomac pentru sarmale, răcituri, salate cu maioneză și legume fierte și, mai nou, pentru cozonacul italian Panettone.

Programul era destul de previzibil: de Crăciunul pe stil nou, eram acasă, cu părinții. De Revelion, mergeam la petreceri. De Crăciunul pe stil vechi, o vizitam pe bunica, iar de Sf. Vasile mergeam cu uratul cu toată gașca de prieteni, adică vreo 30 de oameni. Cine să se plîngă?

De cînd m-am stabilit în București, însă, am căpătat un straniu sentiment de inadecvare. Să sărbătorim Crăciunul pe stil nou a fost pentru noi, ca familie, o convenție, o alegere care nu ne obliga la foarte multe. Neînsoțită de componenta religioasă, ziua de 25 decembrie era mai degrabă un prilej de a ne pregăti mental pentru sezonul sărbătorilor de iarnă.

În România (și în Occident), Crăciunul e de o importanță colosală. E cu emoție de care aveam eu cînd eram mică și-mi îngheța nasul la balcon, cînd îl așteptam pe Moș Gerilă. E cu daruri scumpe, cu planuri de vacanță în străinătate și cu decoruri sofisticate. Începe devreme și ține mai mult decît cele trei săptămîni de sărbătoare din Republica Moldova.

Cu toate astea, uneori trece fix pe lîngă mine. Mă trezesc c-am uitat să iau cadouri și mă surprind uitîndu-mă la luminițele din oraș cu indignare. De cînd sînt mamă, mă întreb cum pot să-mi protejez copilul de tot iureșul consumerist și cum să îl învăț că Moșul, că e Gerilă sau Crăciun, nu e în lucruri lucioase, ci în bucuria de a fi împreună. Încă nu am un răspuns, dar cert e că n-am cumpărat nici brad, nici crenguțe.

Lina Vdovîi este jurnalistă.