Cetatea spaimei

A venit o zi cînd frica a decis să-ţi ia în stăpînire corpul, l-a găsit tocmai pe al tău, puţin sfărîmicios, fragil şi spart. 

Spaima că nu mai poţi controla nimic, iată ce ai simţit de-a lungul acelor zile petrecute în spatele zidurilor albe ale spitalului. Corpul şi sufletul nu-ţi mai aparţineau, deveniseră obiecte în mîinile oamenilor cărora titlurile şi diplomele le dădeau dreptul să se joace cu stările tale. Mai întîi au fost durerile, suferinţe aproape banale ale bolii, şi consecinţele lor inevitabile: trup părăsit de forţă, constrîns să rămînă într-o poziţie imobilă şi întins pe un pat îngheţat. Apoi, foarte repede, au venit angoasa în faţa incapacităţii tale de a lua din nou frîiele propriului corp, spaima provocată de faptul că forţele fizice se micşorează văzînd cu ochii. Îţi dai seama îngrozit că boala e mai puternică decît orice, parşivă şi inteligentă, izbucnind neaşteptat, ducîndu-te de nas şi lovindu-te atunci cînd te aştepţi mai puţin, jubilînd că poate trăi şi se poate mişca în corpul tău uşor şi sfîrşit.

Duşmanul şiret avea planul bine pus la punct, şi astfel şi-a răspîndit răul în jurul victimei sale. Te-a însingurat în boală, te-a făcut să te simţi vinovat în faţa celor apropiaţi, ei înşişi cumplit de îngrijoraţi, legîndu-te de cele două gratii ale patului de spital. În zilele alea, ai crezut într-adevăr că frica a cîştigat: cu ghearele bine înfipte în carne, nu te mai părăsea o clipă şi se manifesta de-acum într-o formă vizibilă, prin tremuratul incontrolabil al mîinilor şi-al buzei de jos. Nu din cauza febrei tremurai, ceea ce ai fi preferat, ci din cauza fricii.

Frica de a rămîne închis, de a nu mai reveni niciodată la viaţa pe care ţi-o  aleseseşi, obligat să suporţi şi să suferi în tăcere. Singur. Halatele albe, care-ar fi trebuit să domolească şi să calmeze durerea, îţi hrăneau tremuratul, îţi interziseseră dreptul la speranţă. Te condamnau la o viaţă nemişcată şi mută, te obligau să asculţi discursuri savante, condescendente, pline de răceală şi de pesimism, tăindu-ţi legăturile cu lumea exterioară şi cu cei apropiaţi. Durerea ta era una oarecare. Acele lor făcuseră din braţul tău un curcubeu albastru, violet şi gri, vena se spărsese, braţul se umflase pînă îşi dublase volumul. Dar dacă le spuneai asta, nu se îngrijorau deloc, a fost nevoie de încă două zile şi de un nou acces de febră pentru ca ei să decidă în sfîrşit să-ţi acorde îngrijirile necesare. Teama de indiferenţă, de refuz te constrîngea la tăcere. De-acum încolo, nu vei mai scoate o vorbă. Vei suferi în tăcere. Boala îşi găsise un aliat şi îţi rîdea în nas cu neruşinare.

Atunci ai crezut că boala urma să-şi mai facă un aliat: o nouă teamă apăru. Descreierată, aproape iraţională. Că duşmanul, după ce îţi pulverizase orice urmă de forţă fizică, avea să-i îndepărteze pe toţi cei care îţi erau dragi. Teama de complot…

Dar boala şi teama au dat greş, iar dragostea, susţinerea, atenţia şi generozitatea cîtorva persoane, mai mult sau mai puţin apropiate, au triumfat. Cuvintele lor contau mai mult decît orice altceva, aşa că relele te-au părăsit, îndreptîndu-se spre alţii mai maleabili, mai singuri, mai lipsiţi de apărare. Halatele albe au dispărut şi ele, iar culorile vii au apărut din nou.

Astăzi, puşi în faţa unei alte frici, cea pe care ţi-o provoacă aceste cetăţi adăpostind durerile şi teama, simţi cum creşte în tine o forţă nouă. Ea te va ajuta să rezişti în faţa asalturilor, consolidîndu-ţi cetatea visurilor, o cetate care e în stare să te apere de tot, chiar şi de teamă.  

Fanny Chartres este traducătoare.