Cernobîl
„Cu fiecare minciună pe care o spunem, rămînem datori adevărului. Mai devreme sau mai tîrziu, acea datorie va fi plătită.“ Aceste cuvinte pline de înțelepciune rostite de profesorul Legasov în excepționalul serial HBO Cernobîl oferă, cred, esența catastrofei explorate cu tact și curaj de noua producție. Departe de a fi o recenzie, articolul de față e mai degrabă o meditație provocată de Cernobîl cu privire la ceea ce este, din punctul meu de vedere, cea mai hîdă hibă a oricărui mod intens birocratizat și totalitar de organizare a societății umane: impulsul de neoprit dezvoltat de toți cei subsumați acelei birocrații (nomenclaturi, în cazul sistemelor comuniste) de a face în așa fel încît „să nu apară probleme“. Această mantră proprie oricărui sistem politic corupt generează un fenomen social de dimensiuni enorme – o operațiune generalizată de a ascunde orice gunoi sub preș pentru evitarea cu orice preț a „problemelor“ mai sus menționate. Prin „probleme“ înțeleg orice consecință neplăcută pe termen scurt pentru persoanele implicate: de la un simplu scandal cu șefu’ pînă la închisoare sau, mai bine spus în context, gulag. Constelația de minciuni care se formează în urma acestei operațiuni de cosmetizare a realității este specifică, într-adevăr, națiunilor aflate sub jugul totalitar, dar nu lipsește, din păcate, nici în Vest.
În fapt, ceea ce vedem de-a lungul celor cinci episoade cutremurătoare ale miniseriei este o dezascundere explozivă, la propriu și la figurat, a gunoiului măturat, decade la rînd, sub preșul industriei nucleare sovietice tocmai spre a preveni potențiale „probleme“ cu Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice sau, mai rău, cu KGB-ul. Paradoxal și, într-un anumit sens, tragic, aceste două „organe“ ale poporului sovietic, la rîndul lor, aveau cam același scop: eludarea proverbialelor „probleme“ în relațiile cu competitorii capitaliști.
Chiar și după producerea dezastrului, guvernanța sovietică este mult mai preocupată să țină gunoiul, acum radioactiv, sub același preș, închizînd gura oricărui individ îndeajuns de fraier încît să-și dorească să rezolve adevărata problemă. De asemenea, operatorii centralei nucleare de la Cernobîl nu sînt deloc interesați de efectele pe care accidentul ar putea să le aibă asupra oamenilor nevinovați din jur, ci au o singură misiune: pasarea vinei de la unul la altul. La final, aflăm că pînă și cei prezentați de serial ca eroi au fost complici la cauzele dezastrului, fapt ce confirmă una dintre mărturiile cele mai frapante ale lui Mihail Gorbaciov, anume că disoluția Uniunii Sovietice începe odată cu Cernobîl – bucățile de grafit radioactiv au topit, pînă la urmă, preșul cu totul.
La 33 de ani distanță, sistemele comuniste au colapsat, locul tragediei a fost securizat (de-abia în 2017, de o echipă internațională la cererea Ucrainei independente, printr-o reală minune inginerească), dar fuga disperată de „probleme“ nu a dispărut niciodată din Estul Europei – ea nu are timp de înjumătățire. O vedem, de pildă, în zecile de documente și hîrtii inutile cerute de orice autoritate publică de la noi „ca să nu avem probleme“. O vedem și în reacția stupidă a Kremlinului și a presei sale aservite la succesul serialului Cernobîl: acuze de conspirații împotriva industriei nucleare rusești și dezinformare (deși la baza serialului stau chiar înregistrările și notele lui Legasov și ale altor oameni de știință sovietici) – pe scurt, tot ce și-au dorit creatorii serialului, conform actualilor KGB-iști reșapați în neocapitaliști conservatori, e să-i facă „probleme“ Federației Ruse. Îi contrazic cu dezgust. Tot ce și-au dorit mințile înțelepte din spatele Cernobîl este să ne aducă aminte că adevărul este un recuperator dur și nemilos, iar dobînzile sale sînt, de multe ori, apocaliptice.
Mihail-Valentin Cernea este doctor în filozofie al Universității din București și asistent universitar la Departamentul de Filozofie și Științe Socioumane, Facultatea de Management, Academia de Studii Economice din București.
Foto: wikimedia commons
