Cele două fețe ale sufletului
„N-am știut să devin nici rău, nici altcumva: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici cinstit, nici tu erou, nici tu muscă”, spune personajul din Însemnări din subterană. Dar peste fraza asta am dat mai tîrziu. Primul roman al lui Dostoievski pe care l-am deschis a fost Crimă și pedeapsă. Aveam 16 ani, citeam bulimic, dar întîlnirea cu Raskolnikov n-o s-o uit niciodată. Îmi amintesc întreg contextul, începuse vacanța de iarnă, soba noastră de teracotă era fierbinte, iar mie, pe măsură ce dădeam paginile, îmi ardeau din ce în ce mai tare obrajii. Nu mai cunoscusem un personaj ca el, cu atîtea straturi ale conștiinței, cu o cazuistică atît de complexă. Îl vedeam pe tînărul ăsta, îl înțelegeam și empatizam cu el, și asta mă speria peste măsură. Omorîse, dar se căia. Nu puteam să-l judec, voiam doar să văd ce avea pe dinăuntru. Simțeam acolo, între copertele verzi ale ediției pe care o aveam, o forță de a vorbi despre sufletul uman, de a-l dezbrăca de toate hainele posibile, cum nu știam că există. Nu cred pînă azi că vreo discuție despre răutate și bunătate poate începe din altă parte decît de la Dostoievski. Paradoxul e că, în materie de natură umană, timpul n-are nici o valoare, ea nu se schimbă și nu ține cont nici de granițe, nici de încălzirea globală sau de războaie. Și pentru că literatura nu e niciodată o lume suspendată, ci mereu chestionează și filtrează o realitate vizibilă sau mocnită, mă întreb ce o fi simțit Dostoievski, la scurt timp după ce scrisese începutul romanului, care era deja trimis spre redacția revistei, cînd a aflat că un student din Moscova, D. Danilov, a ucis-o pe cămătăreasa Popova și pe servitoarea ei. Iar apoi, la puțină vreme, un atentat politic a ținut pagina întîi a ziarelor. Protagoniștii lui, doi tineri de 26 de ani.
Am revenit la romanul lui Dostoievski de mai multe ori în viață. Ultima dată cînd eu însămi scriam un fals policier și aveam un personaj care ajunge, din disperare, să ucidă. Aveam nevoie să mă confrunt cu Raskolnikov în acel moment, să-l privesc în ochi de aproape. Și atunci am simțit că m-a ajutat să văd altfel lucrurile, să înțeleg cum un om sensibil și educat poate ajunge să facă sau să-ți facă rău. Că răul și binele nu există în sine, ci funcționează mereu în tandem. Că oricît de mult ne-ar plăcea să fim doar buni n-o să ne iasă, vom produce suferință și dacă ne-am propus, și dacă nu.
Motivațiile ne țin doar nouă de cald și nu celorlalți. „N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis ca, obținînd mijloace și putere, să ajung binefăcătorul omenirii! Nu pentru asta! Am ucis și atîta tot; am ucis pentru mine și, în clipa aceea, desigur, nu mă gîndeam deloc dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viața un parazit social!”, i se confesează Raskolnikov Soniei. El are curajul să-și asume nu doar fapta, ci și adevărul lui.
Au existat momente în viață în care, prinsă în vîrtejul întîmplărilor concrete, am zis că nu înțeleg reacțiile unui om apropiat, de ce se purta așa, apoi îmi aminteam că citisem deja despre toate astea, despre cît de tulburate pot fi căile sufletului și minții omului. Sigur, e mult mai ușor să vedem doar ce vrem în noi și în ceilalți. Să punem etichete, să judecăm.
Mă uit la pisica de lîngă mine, e blîndă și mă iubește. Vine s-o mîngîi, își freacă de mîna mea capul și începe să toarcă. Am crescut-o de mică. Peste cîteva minute mă poate vîna ca și cînd toate astea n-ar fi existat. Fetița pe care o cunosc bine mă ia în brațe și mă pupă. Fața ei toată e o explozie de fericire. Rîde cu poftă și ne distrăm de minune. Peste puțină vreme, pentru că nu i-am făcut pe plac, se schimbă. Se uită urît și toată drăgălășenia se topește într-o secundă. N-o recunosc, dar e același copil, care n-a obținut ce-a vrut și se răzbună. Oameni care au trăit și și-au construit o viață împreună ajung să se urască de moarte și să se lupte. Să nu ne amăgim inutil, unde e bunătate e și răutate, și exact așa vor sta lucrurile și mîine.
Foto: wikimedia commons
