Celălalt... interior - sau lumea după 11 septembrie 2001

Începutul mileniului a adus cu sine, cel puţin în lumea occidentală, un suflu de optimism festivist. Se vorbea, la acea vreme, despre sfîrşitul istoriei, despre prefigurarea unei lungi perioade de stabilitate globală, cu Statele Unite instalate confortabil în poziţia de jandarm planetar. Spaţiul public, discursul politic şi, în mod egal, cel academic se concentrau din ce în ce mai mult pe o viziune multiculturală şi cosmopolită, în care diferenţa devenea prilej fericit de căutare a unui nou tip de umanism universal, un fel de mix hibrid de biologie şi tehnologie, inginerie genetică şi ambiţii planetare.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au zdruncinat însă din temelii aspiraţiile postmoderne şi au împins cu violenţă lumea înapoi în istorie. Ampla respiraţie planetară, dezvoltată orizontal, gata să cucerească spaţiul, s-a oprit brusc. Cu un lung inspir, demn de o divinitate budistă, lumea s-a repliat rapid, reintrînd în istoria cuminte, cronologică şi violentă a „războaielor de aşa-zisă independenţă şi apărare“. Odată declanşată de către Statele Unite cruciada împotriva terorii, harta lumii s-a redus brusc la spaţii prietene şi spaţii inamice. S-au reaşezat graniţe şi maşina de propagandă politică a produs, timp de cîţiva ani buni, discursuri desprinse parcă dintr-un Ev Mediu întîrziat, în care lupta se producea nu cu adversari şi terorişti anume, ci cu Întunericul şi frica de necunoscut. Parte din acest sentiment se datorează firesc inexistenţei unui inamic statal împotriva căruia propaganda să se fi putut întoarce. Al-Qaeda era, aşa cum lesne a devenit vizibil după războaiele din Irak şi Afganistan, o organizaţie locală şi globală, în acelaşi timp, al cărei succes se baza mai puţin pe geniu tactic şi tehnologie şi, mai ales, pe capacitatea de a crea naraţiuni ale injustiţiei globale şi sentimentul unei urgenţe apocaliptice. Astăzi, după 13 ani şi nenumărate intervenţii militare cu succes limitat în timp şi spaţiu, vedem clar că terorismul nu mai este, aşa cum era în secolul al XX-lea, o tactică ofensivă într-un război asimetric, instrumentalizat de organizaţii ierarhizate cu scopuri politice. A devenit mai degrabă un fenomen endemic, un simptom, care anunţa, aşa cum bine observa Jacques Derrida, la doar cîteva luni de la 11 septembrie, boala autoimună a lumii în care trăim.

Dacă ar fi să facem o istorie a percepţiilor despre 11 septembrie în mentalul colectiv al ultimului deceniu, am putea spune că ele se întind, halucinant, de la percepţia conspiraţionistă că atentatele nu au existat, ele fiind doar, ca să-l parafrazăm pe Jean Baudrillard, un eveniment televizual, menit să coaguleze percepţii negative asupra Celuilalt, şi pînă la convingerea, împărtăşită de mulţi, că istoria se împarte înainte şi după 11 septembrie, în două epoci distincte, cu propriile strategii şi războaie.

Primii trei ani de după atentat au fost dedicaţi, în spaţiul american, dar şi în Europa, unei retorici naţionaliste furibunde, cu accente de neoimperialism care, în urmă cu doar cîţiva ani, ar fi părut anacronice şi neverosimile. Europa s-a raliat rapid acestui tip de retorică. În spaţiul public britanic, spre exemplu, statul-naţiune redevenea, la rîndul său, sacrosanct, ofensiv, cu note churchilliene desprinse parcă din al Doilea Război Mondial. Se instala atunci o stare de urgenţă în care nimeni nu mai avea timp să vadă şi să înţeleagă paradigma Celuilalt. Paul Gilroy, în cartea sa fundamentală, Între tabere: naţiuni, culturi şi atracţia rasială, oferă o descriere extrem de ilustrativă a acestui rău planetar, creat în 2001: „Civilizaţiile devin acum culturi închise şi finalizate, care au nevoie să fie protejate. Subiecţii individuali care sînt afiliaţi şi devin purtători ai acestor culturi intră în lume cu marca impusă a calităţii şi rangului. Termenii definitori ai «rasei» şi etniei absolute garantează faptul că această ierarhie naturală, socială şi culturală nu mai poate fi renegociată. Astăzi (nota el), sistemul de ierarhizare se conformează din ce în ce mai mult dictatelor unei puteri imperiale occidentale renăscute.“

Atentatele de la Madrid (2004) şi Londra (2005) au schimbat însă fundamental percepţia publică asupra terorismului. Celălalt, teroristul, nu a mai putut fi izgonit în afara graniţelor lumii cunoscute. Celălalt a devenit brusc Oricare, parte a unei condiţii general umane şi a unei civilizaţii comune. Nemaiputînd fi catalogat ca extern, stigma s-a întins rapid. În literatura de specialitate anglo-americană, termenul creat pentru acest nou tip de terorişti, născuţi şi crescuţi în spaţiul occidental, a fost acela de homegrown. Dificil de tradus, acest termen face referire la condiţia individului care, educat şi condiţionat de o textură socială familiară, generează o energie aparent străină şi se întoarce împotriva organismului social care i-a dat naştere. A apărut atunci, întîrziat, întrebarea – de ce? De ce se produce radicalizarea unui individ şi întoarcerea lui către violenţa extremă? Astfel, spaţiul public european a redevenit reflexiv. Odată cu înţelegerea existenţei unui Celălalt interior, fascinaţia pentru Sinele colectiv s-a multiplicat exponenţial. Astăzi, o decadă mai tîrziu, putem spune că nevoia de a înţelege terorismul şi resorturile lui ascunse a făcut ca spaţiul producţiilor de gîndire filozofică şi socială, de film şi literatură, să fie dominat de autori care, vorbind despre Celălalt, vorbesc despre sine. Filozofi şi gînditori precum Amartya Sen, Amin Maalouf, scriitori ca Nadeem Aslam, Moshin Hamid, Hisham Matar, Caryl Phillips, Monica Ali sau Zadie Smith au creat un spaţiu conceptual nou, în care rădăcinile fuzionează, creînd personalităţi hibride, individualităţile se multiplică şi se negociază permanent, iar conflictul exterior este mutat interior pentru a fi soluţionat cu armele conştiinţei postmoderne.

Şi dacă ar fi să căutăm o soluţie de ieşire din paradigma tot mai accentuat neorealistă în care funcţionăm astăzi, în care violenţa devine endemică şi conflictul pare să se constituie în instrument preferat de exprimare a puterii, poate că soluţia ar trebui căutată aici, în spaţiul creat de aceşti scriitori aflaţi la intersecţia tuturor graniţelor şi a tuturor istoriilor, într-o geografie care devine tot mai accentuat interioară, fără coordonate predeterminate, un răspuns invers la o istorie construită ca o succesiune de spaţii sîngeroase şi aglomerate.

În finalul romanului său de debut, intitulat Dinţi albi, scriitoarea Zadie Smith anunţa optimist, în anul 2000: „Într-o viziune, Irie văzuse un timp, nu foarte îndepărtat, în care rădăcinile nu vor mai conta, pentru că nu se mai poate, pentru că nu trebuie, pentru că sînt prea lungi şi prea întortocheate şi pentru că sînt îngropate mult prea adînc. Abia aşteaptă ca acel timp să vină!“

O ieşire posibilă din violenţa ce amprentează terorismul şi contraterorismul astăzi ar trebui poate căutată aici, în prefigurarea unei lumi noi, prin faptul că îmbrăţişează simultaneitatea şi universalul în faţa fricilor parohiale, a naţionalismului acerb şi a anxietăţilor de tot felul. Altfel, riscăm să ne vedem înghiţiţi din ce în ce mai mult, la modul colectiv, de „frica de a nu fi complet“, definită de Arjun Appadurai, teoreticianul unei geografii a furiei, ca proces prin care „majorităţile pot deveni prădătoare, etnocide, împotriva minorităţilor de tot felul, ce le amintesc, prin simpla existenţă, de mica falie creată între condiţia lor ca majoritate şi orizontul dureros al idealului (naţional) de a fi pur, neatins, întreg.“

Cristina Ivan este cercetător în domeniul Studii Culturale şi de Securitate.