Cel mai firav rod al întoarcerii

Pe la vreo şase ani, mă tem să pretind c-aş fi avut mai puţini, m-a izbit pentru prima oară impresia infinitului. Nu pentru că nesfîrşirea însăşi n-ar fi avut altă treabă decît să-mi taie calea. Nu. La mijloc se găsea însă mama mamei mamei mele, adică Mama Floare, iar seara, ea nu se putea abţine să povestească. Îmi spunea: „Pînă la America, dragu’ mamii, atîta apă este că-i numa’ apă!”. Universul acela lichid cu neputinţă de măsurat mi-a supus imaginaţia la atîtea cazne cîte s-o facă să se urnească. Iar Floare avea cu ce s-o ademenească mai departe. Ea traversase Adriatica, Mediterana şi Atlanticul în patru rînduri, în ambele sensuri, plecase şi se întorsese. Toate astea se întîmplaseră pe la începutul celuilalt veac. Se măritase la şaisprezece ani cu Gheorghe Pomean, zis şi Gyuri, feciorul primarului dintr-un sat românesc al comitatului Sătmarului în Împărăţia Chezaro-Crăiască. După un pic de bunăstare, a venit şi frîngerea fatală a primarului ca girant prea naiv a tot felul de amărîţi. Glasul cronicii spunea: „S-o oprit irima-n el cînd şi-o văzut casa că nu-i mai a lui!”.

Cei doi tineri însurăţei, ce să facă? Gheorghe s-a luat cu alţii şi s-a dus la o ţară, America. Nevasta s-a reaşezat în casa părintească. Păzea toată ziua casa, în timp ce ai ei lucrau la pămînturi. Pînă cînd a fugit! S-a înţeles cu doi cehi care dregeau pendule ca să facă bani şi să ajungă şi ei la America. A plătit pentru toţi trei drumul din dolarii primiţi de la omul ei, le-a cerut să-i poarte de grijă şi au luat-o spre Fiume, la vapor. A dat pînă la urmă de Gheorghe la Chicago. Au făcut cheag, el lucrînd cu fierul, ea la o cantină pe care a deschis-o pentru ardeleni. Li s-a născut o fată, apoi un băiat care însă a murit. Temîndu-se că locul unde l-au îngropat nu-i cu noroc, s-au întors în sat şi au ridicat gospodărie arătoasă. Dar fiscul nu dormea, pretinzînd că bătrînul cu inima oprită nu-şi plătise toate datoriile. A venit şi le-a golit curtea de cai şi de vite. Hotărîţi să se-ntoarcă la Chicago, se pregăteau de drum, cînd stăpînirea şi-a adus aminte de Gyuri care nu-şi făcuse „slujba la-mpăratul”. Soţii au convenit ca ea să purceadă singură şi el s-o urmeze cînd o găta cu cătănia.

Era însă în 1913, iar focurile de revolver de la Sarajevo l-au prins peste un an tot în cazarmă. Nevastă-sa ajunsese în Illinois. El n-a apucat decît cinci luni sub arme. De Crăciunul lui 1914, cădea prizonier la ruşi. Primăvara l-a găsit rînduit de ţar ca argat la ţăranii siberieni, lîngă Surgut, pe Obi. Va să zică, Floare în Vestul mijlociu, iar omul ei în Siberia. Primea de la el cîte o carte pe an care de fapt era reîndreptată spre ea de cei de acasă. Ştia oricum că trăieşte. S-a mîntuit el şi războiul, iar Floare, ca să nu rămînă singură la America, fără om, fără copii, s-a întors în 1920 în ţinutul Sătmarului, acum în Regatul României. Omul ei nicăieri şi nici veşti de la el de cîţiva ani. Nu i-a venit să creadă cînd i-a păşit în curte în sîmbăta de Rusalii a anului următor. Stătuseră despărţiţi opt ani. Au făcut ce-au făcut şi s-au gîndit din nou să meargă la America. Cu neputinţă însă, pentru că, spunea Mama Floare, „erau acolo tare multe ştraicuri (strikes)“.

Oi fi ţinut minte multe din istoriile bătrînei, dar parte din ele nu mi le-am lămurit. Încă nu pricepeam că luminile şi umbrele lumii întind fire între ele, îşi fac anume semne. Îmi tot vorbea de o femeie înaltă care se vede de pe mare şi care-i America. Am înţeles mai tîrziu că Statuia Libertăţii umple orizontul spre insula Ellis. Ca să pun cap la cap amănunte pentru romanul O vară ce nu mai apune (Humanitas, 2014), unde am prefirat şi povestea lor, am scotocit pe site-uri. Pe ellisisland.org, între cei 22 de milioane de imigranţi dintre 1900 şi 1920, am dat, transcris cu ortografie maghiară, de numele Pomjän Flore din satul Piskärkos, Hungary. Purtătoarea lui sosise cu vasul Pannonia, în iulie 1906. Am găsit-o şi a doua oară, pasageră a navei Caronia, în august 1913. Ea era, fără-ndoială, Floare Pomean din Pişcari.

Am înţeles. Au plecat ca să se elibereze de sărăcie, dar de ce s-au întors? Dintr-o superstiţie, iar apoi Floare, de prea multă singurătate. Revenea acasă, dar nu ştia dacă avea să-şi mai vadă omul. Pe el l-a readus mai întîi aceeaşi superstiţie, iar a doua oară, un noroc nemaisperat. Au rămas în satul de unde plecaseră şi au avut doi copii care şi ei au avut treisprezece urmaşi. Cu generaţia de după, am apărut şi eu. Dacă Gyuri Pomeanului şi Floarea lui ar fi rămas la Chicago, n-aş fi ajuns să mă ivesc pe lume. Dar aşa, că s-au întors, am răsărit cum s-a nimerit, cel mai şubred între toţi, cel mai expus marginalizării şi singurătăţii. M-am priceput, în schimb, s-o ascult pe Mama Floare. Înseamnă că ei s-au dus pînă în celelalte jumătăţi ale Pămîntului şi s-au întors de două ori, sortiţi fiind apoi să rămînă locului, tocmai ca să se arate pînă la urmă cineva care să le spună povestea.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de proză scurtă Un mic arhipelag, Editura Tracus Arte, 2019.