„Cel mai dinamic spaţiu experimental“ - interviu Codru VRABIE, membru Funky Citizens

A devenit societatea civilă un subiect „la modă“? 

Se vorbeşte, într-adevăr, destul de mult în ultima perioadă despre societate civilă, dar nu este pînă la urmă clar la ce ne referim. Personal, mă zgîrie pe ureche pentru că nu înţeleg dacă se vorbeşte despre societate civilă în sensul de oameni activi ai Cetăţii – dar în mod sporadic –, despre oameni care se implică constant, de tipul grupurilor informale şi nestructurate de la Parcul Tei, la betoanele lui Negoiţă, despre grupuri de oameni care sînt implicaţi permanent şi structurat în organizaţii nonguvernametale sau vorbim despre societate civilă gîndindu-ne la orice formă asociativă care poate să includă şi sindicate, comunităţi religioase şi chiar partide politice. 

În România există o neîncredere nu doar în societatea civilă, ci şi în existenţa acesteia... 

Vă dau un exemplu: cînd porneşti maşina, de ce ai încredere că motorul va porni la sfert de cheie? În primul rînd, pentru că ştii că e gîndit să o facă, iar în al doilea rînd, din experienţă. Întrebarea ar fi: ce aşteaptă lumea de la societatea civilă? Dacă ar fi să dau un răspuns, aş defini societatea civilă ca un spaţiu în care încerci, greşeşti şi înveţi din greşeală. Devine astfel cel mai dinamic spaţiu experimental pe care îl avem la dispoziţie, noi ca cetăţeni, nu ca indivizi locuitori. Dacă eşti cetăţean chiar şi cinci minute pe an şi te interesează ceva legat de treburile Cetăţii, atunci te asociezi cu alţi doi sau cinci sau 100 de alţi cetăţeni, împreună cu care vei face ceva din care vei învăţa, tu pentru tine, indiferent dacă ai reuşit sau ai eşuat; şi ai fost chiar tu parte din societatea civilă, pentru acele 5 minute, poate chiar ai avut încredere în ea. Însă, dacă aştepţi să avem încredere solidă şi stabilă în societatea civilă, abia cînd aceasta va demonstra „ceva“, acest tip de aşteptare e profund eronată, pentru că societatea civilă demonstrează, zi de zi, ceva prin absolut toate succesele sau eşecurile sale. 

Vorbind despre societatea din România, vorbim despre o societate încă reticentă şi puternic dezamăgită... Dezamăgirea nu e un bolovan legat de speranţele oamenilor de a se implica? 

Depinde cum alege fiecare să se raporteze la eşec. Te poţi raporta spunînd că nu ţi-a ieşit, îţi iei jucăriile şi pleci – ceea ce e o formă de dezangajare total depresivă, care nu aduce decît dezamăgire, şi cine ştie cînd te mai reactivezi. Dar poţi privi eşecul din perspectiva frustrării pe care o transformi în energia de a face lucruri noi. Mă frustrează că am greşit

, analizez ca să-mi dau seama

am greşit,

aş putea face data viitoare ca să reuşesc, şi apoi caut să descopăr oportunitatea de-a aplica ce-am învăţat, pentru a obţine viitorul succes. 

Cu toate acestea, nu se vorbeşte mai mult decît se face? 

Societatea civilă care se activează sincopat pare că are substanţa de a schimba rezultatul unor alegeri, în perspectiva unora, chiar dacă nu pare a fi decît un „tun“. Dar tunul poate distruge şi cu o singură lovitură un zid în fortăreaţa adversă. 

Grupurile informale au substanţă în sensul că produc nişte modificări, chiar dacă sînt temporare, chiar dacă se referă la atitudinea unui politician, care alege să nu mai fie radical pe un subiect, ci să-şi modereze limbajul etc. 

Cît despre „substanţa“ societăţii civile, la nivel concret, voi vorbi despre aria mea de expertiză pe bună guvernare, corupţie, justiţie.  Există o serie de legi în domeniul anticorupţiei care au fost adoptate cu sprijinul expertizei din partea ONG-urilor. Nu mai departe de luna decembrie, Ministerul Justiţiei a adoptat strategia pentru justiţie pînă în 2020. Documentul l-a elaborat în interiorul sistemului de justiţie, cu judecători, procurori etc. Cînd a organizat dezbaterea publică pe marginea documentului, ONG-uri s-au adunat şi au propus un material de vreo 30 de pagini de observaţii. Nici una dintre aceste observaţii n-a fost respinsă de Minister, din contră, toate au fost înglobate în materialul de strategie sau adnotate pentru viitorul plan de acţiune.

Dar dacă nu te interesezi de activitatea ONG-urilor, nu prea ai de unde să ştii cu ce se mănîncă ele, vizibilitatea şi încrederea fiind direct proporţionale... adică scăzute... 

Dacă te uiţi în sondajele de opinie, încrederea în ONG-uri este foarte scăzută. Undeva la 20%. Dar aici e o problemă. Vorba colegului meu, Cosmin – în primul rînd, mi se pare nepotrivită întrebarea: „Aveţi încredere în ONG-uri?“ De ce nu mă întreabă cineva dacă am încredre în SRL-uri? Sînt vreo 12 varietăţi majore de ONG-uri, dintre care avem trei sau patru subramuri, deci te duci în zona unei cifre de 40 de varietăţi de ONG-uri. Absolut toate fiind reprezentate în societatea românească. Este o aşteptare nerealistă să poţi pune toate ONG-urile sub aceeaşi umbrelă de încredere. Dacă nu o faci la SRL-uri, nu înţeleg de ce, sociologic vorbind, o faci la ONG-uri. 

Pentru că ONG-ul reprezintă o bază a societăţii civile... 

Este o aşteptare eronată. Cred că ONG-ul reprezintă şi lucrează pentru cele mai volatile grupuri sociale dintr-o societate. Sînt oameni care sînt asistaţi social şi care, după o perioadă de timp, căpătînd experienţă, devin independenţi. Însă, după ei, vin alţii care au statut de asistat social. Care vor creşte şi vor căpăta independenţă, la rîndul lor. Cu alte cuvinte, grupul pe care îl deserveşte acel ONG e un grup volatil, se tot schimbă, la fel temele de bună guvernare, anticorupţie în justiţie. În fiecare an sînt altele. Niciodată ONG-ul nu va putea să facă linie de producţie standardizată. Şi pentru că nu poate face această linie de producţie standardizată, neputînd scoate produse standardizate pe piaţă, publicul nu se poate ataşa de acel produs astfel încît să ajungă la un moment dat să spună că are încredere în acel ONG pentru că produce acel produs. Prin urmare, încrederea într-un ONG probabil va fi întotdeauna 20%, dar asta pentru că anul acesta vor fi 20% dintr-un domeniu, iar anul viitor alţi 20% dintr-altul. Cînd am avut proiecte în susţinerea Direcţiei Generale Anticorupţie din Ministerul de Interne, aveau foarte mare încredere în noi poliţiştii şi nu mai aveau încredere în noi alţii, pe motiv că „ne-am dat cu poliţia“. După ce s-a făcut DGA-ul şi a început cît de cît să funcţioneze, cum am observat că DGA-ul vrea să ia prea multă putere inclusiv din zona parchetelor, s-a schimbat momentul: au început să ne iubească procurorii şi să ne urască poliţiştii. De asta zic că această mutare, de la un subiect la altul, de la un domeniu la altul, este permanentă şi este caracteristica fundamentală a varietăţii şi a experimentalismului pe care le cultivă societatea civilă. 

Ne caracterizează apatia de 2%? De ce nu se donează mai mult din taxe către ONG-uri? 

Vă dau exemplul Ungariei. Acolo este un sistem foarte interesant, care a pornit cu 1%. După vreo doi ani de la implementarea legislaţiei, s-a observat că toată lumea direcţionează acel procent către Biserică. Nu ştiu cum este finanţarea cultelor în Ungaria, dar probabil că în contextul în care finanţarea cultelor de la bugetul de stat nu e suficient de mare sau dacă sînt foarte strînse comunităţile religioase, e un comportament de înţeles faptul că majoritatea a donat către Biserică.

Apoi s-a luat decizia să se crească plafonul la 2%. Cu o condiţie: primul procent îl dai unui ONG secular, al doilea îl poţi da aceluiaşi ONG, altui tip de ONG sau unui cult. Pe scurt, nu ai voie să dai mai mult de 1% unui cult religios, dar poţi da un procent sau chiar 2% unui ONG. A crescut astfel plaja de donaţii către ONG-uri, pentru că toată lumea voia să dea 1% către Biserică. Dar dacă voiau să dea acel procent la Biserică însemna că trebuia să dea un procent şi unui ONG. Aşa au început să se intereseze despre ONG-uri, care e mai „valoros“, pe care îl consideră mai util. 

La noi, cînd s-a introdus 2%, am discutat cu mulţi politicieni cărora le explicam sistemul din Ungaria, spunîndu-le că astfel ar degreva sistemul de stat, care nu va trebui să mai dea atîţia bani la culte, care s-ar autofinanţa prin acest sistem, iar banii economisiţi îi pot realoca către altceva. Propuneam să copiem sistemul din Ungaria. Nu s-a dorit acest lucru. Am venit cu o idee mai simplă: bucata de la sfîrşitul declaraţiei să fie detaşabilă, ca un voucher, astfel încît cetăţeanul, după ce completează declaraţia, să ia voucherul, pe care îl pune în plic şi îl trimite organizaţiei pe care o alege. Asta mai rezolva încă un lucru: ONG-urile aveau evidenţa celor care le susţin, le puteau trimite mesaje prin care le comunicau ce au făcut cu banii primiţi. Ceea ce ar fi fost o formă de comunicare directă între ONG şi cetăţean, care ar mai fi contribuit un pic la încrederea în ONG-uri. Nici această formulă, statul nu agreat-o. A refuzat-o fără explicaţie sau argumentaţie. 

Ce înseamnă sintagma „societate civilă sănătoasă“? 

De cîte ori aud sintagma asta, mă gîndesc: „Care este boala?“ Sînt momente cînd mă raportez la anumite subiecte, în care îmi dau seama că am o formă de conservatorism care probabil mă pune în zona „sănătoasă“ a lucrurilor, dar sînt altele în care există lucruri la care nu te-ai gîndit pînă atunci, şi trec de partea „nesănătoasă“. Cînd îmi vorbeşti despre sănătatea societăţii civile, nu ştiu despre ce e vorba, aşa că mă pun din start de partea „nesănătoasă“, cu nişte întrebări provocatoare. Care sînt criteriile după care verificăm starea de sănătate? Apoi, care sînt bolile posibile şi ce simptome au ele? În sfîrşit, cine este certificat şi competent să constate? Dacă găsim răspunsuri la aceste întrebări, voi vedea eu dacă fac parte dintr-o societate civilă sănătoasă sau nesănătoasă. Pînă atunci, eu fac parte doar din societatea civilă.  

a consemnat Stela GIURGEANU