Cel mai bun dicţionar de literatură română

Nu avem atît de multe dicţionare de literatură română ca să nu putem estima cu relativă uşurinţă calitatea celui nou apărut. Demne de luat în seamă sînt îndeosebi două precedenţe: "Dicţionarul ieşenilor", apărut în 1979, care cuprindea literatura română pînă la 1900; "Dicţionarul clujenilor" sau "Dicţionarul Zaciu", apărut în patru volume în anii 1995-2001, dar a cărui informaţie se oprea la 1989. DGLR va avea în final şase volume masive, din care au apărut în 2004 şi 2005 primele trei. Aprecierea are deci suficientă bază. În prefaţa primului volum, Eugen Simion recunoaşte deschis că DGLR a beneficiat de experienţa acestora. Primul, "Dicţionarul ieşenilor", este absorbit în mare măsură, iar cîţiva dintre colaboratorii "Dicţionarului Zaciu", cercetători clujeni de istorie literară, colaborează şi la acest dicţionar. Ar fi de studiat mai îndeaproape relaţia dintre cele trei dicţionare, dar e de ajuns să spun că DGLR foloseşte onest experienţa celor dintîi. Nu intru în detalii. Cea mai expusă discuţiei a fost decizia preşedintelui Academiei de a opri "Dicţionarul ieşenilor", care - se spune - avea pregătit volumul privitor la literatura română din intervalul 1900-1950, şi de a-i prelua materialul redactat şi cercetătorii, pentru noul proiect. Rezultatul bun de acum ne scuteşte însă de alte comentarii şi de suspiciunea de intrigi nefaste. Nu am putea merge nici pe linia nemulţumirilor exprimate din interior (Dan C. Mihăilescu, Nicolae Florescu, Mircea Popa), dar aceste critici trebuie luate în seamă în viitor pentru perfecţionarea dicţionarului şi a lucrului în echipă. După ce criterii obiective am putea decide, prin comparaţie cu celelalte, că acest dicţionar este cel mai bun? Primul criteriu ar fi volumul de informaţie sau aria de cuprindere. Nici unul dintre dicţionarele anterioare nu-l egalează în intenţii şi în realizarea unei acoperiri de aplicaţie de o atît de mare întindere. O notă din primul volum precizează tipurile de articole incluse: scriitori, folclorişti, publicişti, traducători (atît traducătorii din română în alte limbi, cît şi traducătorii noştri din alte limbi în română), editori (cărora li se face pentru prima dată dreptate), scrieri culte anonime, cărţi populare, specii folclorice, publicaţii periodice, curente literare, societăţi literare şi culturale, instituţii cu specific literar. Dar asta încă nu e o explicaţie completă. Pentru prima dată într-un dicţionar, scriitorii basarabeni sînt puşi alături de scriitorii din România. Figurează, de asemenea, scriitorii români din zonele limitrofe: Bucovina, Serbia. Sînt prezenţi scriitorii evrei de limbă română din Israel. Un sector important îl reprezintă scriitorii, revistele, instituţiile culturale din exil - materie bine descrisă de Florin Manolescu în Enciclopedia exilului literar românesc (2003). Are deci dreptate coordonatorul să afirme: "Pentru prima oară, cred, reuşim să reconstituim integral harta literelor române contemporane". Integralitatea cuprinderii trebuie înţeleasă şi în sens istoric, geografic, varietate a profesiunilor scrisului, a speciilor şi genurilor literare, a instituţiilor - adică în toate direcţiile. Iordan Datcu aduce aici, selectiv şi mai concentrat, informaţiile din cele trei volume ale sale din Dicţionarul etnologilor români (1998-2001). Pentru publicaţiile literare a fost cooptat Ion Hangiu, autor al unui Dicţionar al presei literare româneşti. 1790-1990 (ediţia a II-a în 1996), la ale cărui eforturi s-a adăugat, pentru completări şi detalieri, contribuţia cercetătorilor clujeni. Dacă luăm în seamă şi sectorul de termeni literari, atunci putem aprecia, fără nici o exagerare, că DGLR face cît şapte dicţionare sectoriale. Informaţia bibliografică este adusă foarte aproape de actualitate, pînă la sfîrşitul anului 2003 - ceea ce este încă un merit la acest capitol al volumului de informaţie. Acesta (anvergura cuprinderii informaţiilor, atît pe verticala istoriei, cît şi pe orizontala geografiei) este cel mai puternic argument, care trebuie însă neapărat coroborat cu altele. Calitatea redactării articolelor e o condiţie esenţială. Ea trebuie judecată din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, contează punerea în pagină a informaţiilor într-o structură funcţională, accesibilitatea interpretărilor, mobilitatea adecvărilor la subiect, utilitatea bibliografiei etc. Sînt multe aspecte aici, care necesită o bună combinaţie a stilului documentar, specific istoriei literare, cu exegeza deschisă şi lejeră, fără mari ambiţii critice. Pe de altă parte, e de pus în balanţă obiectivitatea atît de greu de îndeplinit, care înseamnă neutralitate faţă de diversele orientări estetice şi politice ale scriitorilor şi publicaţiilor, dar şi justeţe a aprecierii axiologice, atît într-o formă explicită, cît şi într-una indirectă, prin spaţiul tipografic acordat. DGLR nu mi s-a părut afectat de excese subiective. Ba chiar pot spune că e prea precaut cînd, din teama de a nu fi bănuit de rechizitoriu la adresa unor biografii pătate în comunism, nu dă suficiente detalii (de exemplu, la Mihai Beniuc, e prea expeditiv). Ca instrument de istorie literară, un dicţionar de literatură trebuie să fie, în primul rînd, descriptiv, dar de un descriptivism judicios şi inteligent, adică semnificativ. Ambiţia de interpretare critică nouă, care era a "Dicţionarului Zaciu", nu i se prea potriveşte. DGLR a înţeles şi aplicat foarte bine această exigenţă a unui descriptivism neutru, obiectiv şi semnificativ. Ceea ce mi se pare însă oarecum paradoxal e faptul că DGLR e mai interesant, prin cumulul detaliilor de istorie literară, în sectorul articolelor despre perioada interbelică decît în cel despre scriitorii contemporani. Asta s-a întîmplat cu siguranţă şi datorită faptului că o mare parte (tocmai din secvenţa interbelică) a fost lucrată anterior, temeinic şi în linişte, de către cercetătorii ieşeni. Să dau totuşi trei exemple doveditoare pentru superioritatea DGLR faţă de "Dicţionarul Zaciu", pe baza acestui criteriu al caracterului obiectiv-descriptiv. Iau, pentru comparaţie, articolul despre Tudor Arghezi din cele două dicţionare. În "Dicţionarul Zaciu" articolul a fost redactat chiar de Mircea Zaciu, iar în DGLR de către Stănuţa Creţu. Categoric, la nivelul informaţiei şi al completitudinii descripţiei, atît a biografiei cît şi a operei, articolul Stănuţei Creţu este superior. Articolul lui Mircea Zaciu este interesant prin anumite accente exegetice, deci în partea de interpretare critică. Al doilea exemplu: în "Dicţionarul Zaciu" despre Ludovic Dauş am scris eu, în DGLR a scris Victor Durnea. Recunosc că acesta din urmă este mai bun ca informaţie (că de interpretare deosebită nu poate fi vorba în cazul unui scriitor minor, aşa cum se cere prezentat într-un dicţionar). Al treilea exemplu şi ultimul: articolul despre H. Bonciu e redactat în "Dicţionarul Zaciu" de mine, iar în DGLR de către Stănuţa Creţu. Din nou acesta din urmă e mai bun. Al treilea criteriu ar fi omogenitatea bunei redactări: adică dacă se pot constata diferenţe frapante de la un articol la altul, în sens negativ. În general, statistic vorbind, articolele mai slabe sînt foarte puţine în DGLR. Din ce am citit, nu mi-au plăcut articolele despre revista Echinox şi despre Emil Hurezeanu. Primul suferă de lacune şi de o superficială cunoaştere a fenomenului echinoxist, afişînd derutant lungi liste de nume cu echinoxişti şi ne-echinoxişti. Al doilea consideră, din neştiinţă, că Emil Hurezeanu face parte din aceeaşi generaţie cu Adrian Popescu şi Dinu Flămând. Ambele dovedesc o proastă cunoaştere a subiectului despre care scriu şi chiar a literaturii române contemporane. Dar cum să asiguri omogenitatea redactării într-o echipă de 150 de autori de articole? Cel mai vulnerabil e sectorul de literatură contemporană, cu multe inconsecvenţe, lacune şi disproporţii. Cred că era inevitabil. Nu-mi vine să intru în acest hăţiş al contemporaneităţii, greu de străbătut (vorbesc la modul general: contemporanii sînt întotdeauna nemulţumiţi). La capitolul lacunelor, m-a întristat absenţa scriitorilor din Bihor, explicabilă probabil prin faptul că istoricii literari clujeni, în raza cărora se aflau, s-au ocupat mai mult de înregistrarea revistelor. Apoi, lipseşte Florina Iliş, o foarte bună prozatoare clujeană, lipseşte Alexandru Bojin, lipsesc şi alţii. Dar acestea pot fi reproşuri de chiţibuşar. În schimb, cercetătorii ieşeni şi-au făcut datoria şi faţă de literatura contemporană, nu numai faţă de cea interbelică, înregistrînd tot ce merita din spaţiul lor geografic de responsabilitate. Nu am decît o singură concluzie, bazată pe cele trei argumente expuse cît se poate de strîns: DGLR se dovedeşte, prin toate comparaţiile care se pot face cu încercările anterioare, cel mai bun dicţionar de literatură română. Ceea ce nu înseamnă că e ireproşabil din toate punctele de vedere. Dar să punem în faţă meritele, de domeniul evidenţei.