"Cel Bun, cel Rău şi cel Urît"

sau coaliţia pro-occidentală de la Chişinău La vremea lor, s-a glosat mult şi deseori nestăpînit, despre "revoluţiile oranj" care au marcat spaţiul estic al Europei, în special România, Ucraina şi Republica Moldova. Comparaţiile "în trei" rămîn excesive. Dacă în România s-a petrecut în 2004 o schimbare de echipă politică cu păstrarea proiectului politic (integrarea euro-atlantică), în Republica Moldova s-a întîmplat o schimbare de proiect politic păstrînd garnitura politică, iar în Ucraina s-au modificat şi proiectul, şi echipa. De aceea, a utiliza cuvîntul "revoluţie" pentru România este nepotrivit, la fel, poate, şi pentru Republica Moldova; la Chişinău s-a vorbit despre "revoluţia oranj din capul preşedintelui Voronin". Pentru cine contemplă astăzi spaţiul public de dincolo de Prut, realităţile sînt, cel puţin la nivel de discurs, cu totul altele decît înainte de 2005. Atitudinea clasei politice este favorabilă fără rest integrării europene, discursul pro-occidental pare să fie "the only game in town". În plus, nu trebuie omis că nici un partid politic cu nostalgii sovietice sau cu platformă declarat pro-estică nu a acumulat suficient pentru a accede în Parlament. Concomitent, publicul de la Chişinău vrea din ce în ce mai mult Uniunea Europeană (peste 60%) şi NATO (peste 40%). Schimbarea de discurs a Partidului Comuniştilor (PC) a fost surprinzătoare şi nu prea. Unele voci susţin că preşedintele Voronin (în acelaşi timp şi liderul PC) începuse să se schimbe după întoarcerea din vizita de la Washington (decembrie 2002). După respingerea faimosului Memorandum Kozak (noiembrie 2003), liderul de la Chişinău basculează surprinzător spre Vest şi devine, cu timpul, favoritul numărul unu al multora dintre politicienii occidentali (fiul său, Igor, devine, pare-se, favoritul oamenilor de afaceri!). Ceea ce părea incredibil chiar şi pentru cel mai sceptic dintre comentatorii spaţiului moldav s-a petrecut sub ochii noştri: "Iuşcenko" din Republica Moldova nu venea din stradă, ci din fotoliul prezidenţial; nu era un opozant al sistemului, ci tocmai liderul din vîrful acestuia. Şi, aparent cel puţin, nu fără temei: Voronin este cel care a aruncat în decembrie 2003 un "nu" răspicat în faţă preşedintelui Putin, cel care nu a recunoscut legalitatea alegerii lui Ianukovici în Ucraina, cel care declara trupele ruseşti din Transnistria "armate de ocupaţie", respingea ferm intervenţia Moscovei în alegerile din 6 martie (inclusiv pe observatorii ruşi!), cerea participarea NATO şi a UE - inclusiv a României! - la soluţionarea conflictului transnistrean şi declara, nonşalant, aderarea la UE ca obiectiv principal al strategiei de politică externă a Republica Moldova. Adică, exact ceea ce un "Iuşcenko" ar fi trebuit să facă şi să spună, oriunde s-ar afla el în spaţiul ex-sovietic... Ceea ce s-a petrecut după alegeri a fost marcat de miza integrării europene. Sub acest stindard - plus cel al "interesului naţional" - Vladimir Voronin este ales la 4 aprilie 2005 preşedinte al republicii, inclusiv de parlamentarii Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), ai Partidului Social Liberal (PSL) şi ai Partidului Democrat (PD), punîndu-se astfel bazele unui parteneriat parlamentar între formaţiunile care l-au votat pe şeful statului (aşa numita "opoziţie constructivă"). Ceea ce ieri părea de necrezut se realizează: miza euro-atlantică (plus soluţionarea chestiunii transnistrene) devin liantul unor asocieri eclectice şi văzute pînă mai ieri drept contranaturii. Rezultatele nu întîrzie. Primul document fundamental elaborat şi avizat unanim de Parlamentul de la Chişinău a fost: "Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru patru ani (2005-2009) pentru realizarea obiectivelor integrării europene". Unde sîntem la începutul lui 2006? Discursiv, lucrurile nu s-au schimbat semnificativ la nivelul coaliţiei, în ciuda unor tentative incoerente de "ieşire din pluton" (PSL şi PD). Singurul sondaj de opinie pe care îl avem la dispoziţie (IPP, decembrie 2005) ne indică o populaţie dezamăgită, la aproape toate nivelele, dar a cărei deziluzie se descarcă preponderent spre PC, care a pierdut circa 10%. PPCD îşi păstrează relativ constante procentele, devenind astăzi al doilea partid ca pondere politică. Pe locurile următoare se plasează alt membru al "opoziţiei constructive", PD. Dacă datele sondajului sînt credibile, rezultă că ideea parteneriatului parlamentar cu Partidul Comuniştilor după 2004 nu a generat, pînă la urmă, pierderi însemnate de imagine pentru cei care au făcut-o, cel puţin pînă în prezent. Dincolo de cifre sau de zgura discursului politic însă, realitatea din teren arată că procesul de reformă este lent. Angrenată în realizarea "Planului de Acţiune" convenit cu UE (nici măcar Acord de preaderare, însă!), Republica Moldova gîfîie sub presiunea duplicităţilor interne şi a neputinţelor administrative, a unei Ucraine egolatre şi a unei Rusii cinice şi neîndurătoare. Aproape totul trebuie schimbat acolo: legi, instituţii, selecţia cadrelor - proiecte de reformă pe care clasa politică de la Chişinău, cu rarisime excepţii, le croieşte şi le asimilează greu. În ultimă instanţă, aderarea înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie... Deşi mai silenţioşi, paşii spre integrarea în NATO - mult mai realistă pe termen scurt pentru Republica Moldova! - capătă consistenţa unui proiect. O recentă declaraţie a ambasadoarei SUA la Chişinău, Heather M. Hodges, merită consemnată: "Washington-ul este interesat de actuala strategie a Chişinăului în domeniul securităţii şi apărării atît pe plan intern, cît şi pe cel extern, pentru obţinerea de către Republica Moldova a unui eventual statut în NATO". "Planul de acţiune NATO - Republica Moldova", ce urmează a fi semnat în martie 2006, va fi un pas decisiv, iar reprezentanţii Alianţei se declară pregătiţi să preia solicitările de asistenţă formulate de către partea moldoveană. Dar există şi o fază de pregătire pentru NATO, dură şi selectivă. În condiţiile absenţei unei legi a lustraţiei la Chişinău, să fie oare mult discutatul "caz Pasat" (fost director al Serviciului de Informare şi Securitate şi fost ministru al Apărării, recent condamnat la 10 ani de închisoare) prilejul drenării şi regenerării unui sistem de securitate blocat vreme îndelungată de infiltraţia serviciilor (post)sovietice încă abundente acolo? Dacă aşa stau lucrurile - căci "Armaghedonul" este inevitabil în faza de preaderare - semnele sînt bune... Totuşi eclectica coaliţie pro-occidentală nu va rezista fără presiuni şi sprijin din afară. S-a născut prin cezariană şi rămîne în viaţă doar asistată. Cu mînă forte. Este fascinant de urmărit în continuare care dintre liderii de la Chişinău, prinşi în această "căsătorie din interes", năşită în altă parte, va şti să gestioneze mai bine situaţia şi cum va reacţiona Occidentul în cazul unei presiuni din ce în ce mai tenace la porţile lui. Căci, deocamdată, reacţionează lent, sincopat şi fără abnegaţie. Finalul nu este în nici un caz anunţat. Precum în faimoasa scenă finală a filmului invocat în titlu, partenerii parlamentari de circumstanţă se vor fi aflat la un moment dat faţă în faţă, într-un duel colectiv, fiecare singur împotriva tuturor. Nu încă. Dar dacă va fi să fie, nu putem şti acum, contemplînd nostalgiile (unora) de pe scena politică şi ambiguitatea intervenţiei externe, cine va rămîne atunci în picioare. Un singur lucru putem spera. Că acela care va arbitra acel prezumtiv duel de la Chişinău să fie Occidentul. Nu altcineva.