Cea mai frumoasă zi din anii ’80

Publicat în Dilema Veche nr. 298 din 29 Oct 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Stau la geam şi mă uit pe Pantelimon. Ninge de dimineaţă şi-acum e 11, aproape timpul să plec la ţară. Jos, cinci etaje şi abia cîteva grade diferenţă, maşinile trec încet, ca măicuţele cu lumînări în noaptea de Paşte. Ninge rău şi Daciile (toate, dar absolut toate sînt Dacii 1300) se chinuie şi patinează pe roţile din faţă. Pare că nimeni nu are cauciucuri de iarnă (dar oare exista aşa ceva în România?). De la geam, lucrurile astea nu sînt importante pentru un puştan fără carnet, fără părinţi cu maşină, fără nici un fel de atracţie pentru motoare şi jiglere în care să sufli " cum se laudă deja colegii, vorbind despre week-end-ul lor auto. De sus, se vede doar ninsoarea, cea mai frumoasă de anul ăsta, care riscă să blocheze oraşul. Riscă? De fapt, pentru mine asta e o speranţă. N-am decît un rucsac. Negru, făcut din material de fîş de un croitor după un model din Neckermann. Mi l-a vîndut cu 100 de lei şi mama a strîmbat din nas: salariul ei nu trece de 2000 şi sîntem doi pe banii ăştia, de mulţi ani. 16, mai precis. În rucsac îndes casetofonul, Electronica 302, cel mai prost din istoria omenirii, singurul capabil să cînte şi să rupă caseta în acelaşi timp. Marfă rusească însă: ştiu că pot să cad pe gheaţă cu el, nu va păţi nimic. Lecţia asediului Berlinului s-a strecurat cumva pînă la principiile lui de construcţie: dur. Greu. De neînţeles. Plec spre gară cu ultimul tramvai, după o jumătate de oră petrecută în staţie. Prin paltonul meu luat de la Galeria Modei în ziua deschiderii, singura în care au avut marfă, prin căciula rusească adusă din Basarabia de o mătuşă, prin fularul galben pe care îl am de la zece ani, prin toate astea frigul îmi dă o veste bună: vine Crăciunul. Am asortat la fular o portocală, una singură, pusă deasupra casetofonului, să nu se strivească. Ştiu că sînt un norocos: oamenii din jurul meu, mai toţi în gri, duc pungi de-un leu pline cu pachete de ziar sau hîrtie proastă. Ştiu ce e înăuntru: brînză vărsată, în cel mai bun caz, slană în mod obişnuit. Nu găseşti nimic altceva, dar ăsta nu e nici măcar un motiv de suferinţă: aşa e ţara mea. Aşa e aici, acum. Şi-n veci vecilor, probabil. De vizavi, de pe un panou albastru decolorat, un mesaj se chinuie să te facă atent: "Să respectăm principiile eticii şi echităţii socialiste!". E parte din peisaj, însă de mult cuvintele astea nu mai înseamnă nimic. Sînt doar tatuaje pe trupul unui mort: oraşul meu, ţara mea. Nimeni nu le mai citeşte vreodată. Cu toate astea, eu sînt viu. În tramvaiul 14, vechi şi mirosind a antebelic, a metal lustruit de palme şi lemn obosit să se plimbe, lumea se înghesuie în tăcere. Nu prea vorbim, n-avem încredere. N-avem chef. Drumul e lung şi anevoios: pe geam văd steagurile care flutură lîngă cabina vatmanului (se pregăteşte 30 decembrie, nici nu mai ştiu ce sărbătoare) şi zăpada care începe să acopere maşinile fără soţ lăsate în parcare. Aşa e la noi: un week-end din două n-ai voie să circuli. Plătim datoria externă (dar asta doar Europa Liberă ne lămureşte, nici nu mai ştiu care e explicaţia oficială). Spre gară, maşinile se răresc. Pesemne c-au anunţat la radio interzicerea traficului. Trenul meu e însă în stare de funcţionare. Al meu şi-al altor cinci mii de oameni, după cum arată lucrurile: lumea se buluceşte, cu sacoşe cu pîine, saci cu haine şi valize de lemn, pregătite pentru armata grea: un an şi patru luni. Tremur cînd le văd, ştiu că-mi vine şi mie rîndul. Dar încă nu sînt acolo. Am loc şi-n tren. Pe hol, unde miroase a urină şi-a spălat în derîdere cu clor, unde trei ţărani şi cinci orăşeni se chinuie să încropească, strîns uniţi, un focus-grup, cum i-am zice azi, gata să testeze rezistenţa omului la plictiseală. Pentru că trenul merge încet. Am drum pînă la Stolnici: patru-cinci ore, pentru 130 de kilometri. Ştiu fiecare haltă, ştiu fiecare fetişcană de 15 ani a impiegatului de mişcare care iese molfăind un măr, în iegări negri (tata mai face cîte-o şpagă, mai sparge cîte-un vagon, pesemne), să se mire la tren şi să rîdă la băieţi. Peste doi ani va fi cu burta la gură, dar nu e treaba mea şi nici genul meu. Eu mă duc la ţară, singur, cu un număr de telefon în buzunar, al unei fete pe care am s-o sun o singură dată, de la telefonul public din Piteşti. Atîta tot, ne mai auzim la anul. Nici mess, nici mobil, nici e-mail. Cum e posibilă dragostea în condiţiile astea? E posibilă. Ba chiar, dacă mă întrebaţi acum, după ce toate astea s-au făcut oale şi ulcele, iar noi " oameni cu maşini străine şi programare la coafor, pot să vă spun că doar aşa se mai putea face ceva în materie de apropiere între oameni: cu mintea, nu cu vorbele. Cu sufletul, nealterat de apropierea care sufoca, inocent, construind conversaţii zile şi zile, în minte, după cîteva vorbe într-un receptor îngheţat... Dar nu despre asta e vorba acum: trenul meu a ajuns în Stolnici după şase ore de viscol, după o plutire cum bemveul de azi nu reuşeşte să imite, printre depărtări la care am avut răgazul să mă uit. Trenul meu a ajuns în staţie, iar eu am numărat pînă acum cu zecile locurile în care aş fi vrut să mă opresc: crîngul ăla, cîmpul acela sufocat de zăpadă, halta fără nume cu o lampă în geamul cantonierului. Dar ăsta e trenul: ajungi unde vrea el. Meniu fix. Gară pustie. Chiar pustie. Zăpada are şi-un metru pe lîngă ziduri, pe unde a înghesuit-o viscolul. Îmi fac drum prin ea, din două căzături. Mă întorc după rucsac, după ce bareta care s-a rupt m-a făcut să-l scap. Ştiam că-l coase cu aţă putrezită. Nici nu găseşti alta. În spatele gării e uliţa din Stolnici. Jumătate de kilometru pînă la drumul naţional. Cinci inşi, ăştia sîntem, în frunte cu mine, un Amundsen de la oraş, în blugi strînşi pe picioare, după o intervenţie în forţă a maşinii de cusut a bunicii. Din acest motiv, abia merg. Dar merg. Zăpada e pînă la brîu, dacă pici în şanţ: ghinion pentru cei care nu ştiu Stolniciul. Casele sînt cu porţile îngheţate, cîinii nu se mai aud, viscolul împinge peste noi răzbunarea nordului: de ce ne-am făcut case aici? Mai sînt două ore de lumină şi ajungem năduşiţi la drumul naţional. Pînă la casa bunicii mai am 12 kilometri. Dar sînt 12 kilometri de zăpadă: nici un plug n-a trecut pe aici. Ştiu că stau pe drum pentru că deasupra capului meu e un indicator: Hirşeşti, 2km. Primul sat de aici. Peste cîmp. Pe un drum care nu se mai înţelege cu noi, care nu ne mai poate spune nimic. Stăm şi aşteptăm la trecerea peste calea ferată. Cinci inşi, cinci mogîldeţe, care nu vorbesc, care poate că respiră, care visează la o casă caldă şi-o ţuică. Repere simple: sîntem nişte animale rătăcite. Sînt sigur că mai sînt altele ca noi în pădure, dar în patru labe. Şi totuşi, e cel mai frumos loc din lume. Şi totuşi, cîmpul înecat în zăpadă e proapăt şi blînd şi neatins. Şi totuşi, aproape fără nici o pregătire, în liniştea asta o lumină cade peste noi, o lumină violetă care ne trimite umbrele lungi pînă la liziera pădurii. Soarele. Cumva, a găsit o spărtură prin care să ne trimită, în seara de Crăciun, cel mai frumos glob pe care l-am putea pune în brad. Lumina lui se sfărîma în bucăţele mici în jurul meu, în dîmburile de zăpadă sub care ghicesc tufişurile de pe marginea drumului. Swarowski ar fi fost invidios, însă eu nu ştiu de el, nu ştiu de nimic altceva decît că în seara de Crăciun, cineva îmi trimite un semn.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.