Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Rentier. Nu cred că ştiam ce înseamnă cuvîntul. Şi nici nu-mi amintesc de ce îmi suna bine. Totuşi, îl asociam cu moşiereasă. Proprietăreasă. Dai ordine şi te plimbi prin lume. Nu cred că citisem Coana Chiriţa. Mai degrabă ceva rusesc. Mai tîrziu am aflat mai limpede că poţi să trăieşti bine, fără să meştereşti mare lucru, dacă ai proprietăţi şi le închiriezi. Îmi făceam socoteli cum să mut pe toată lumea din ce casă stătea fiecare şi să bag alţi oameni ca să scot bani de la ei. Mă vedeam bogată, fericită şi fără vreo grijă. Mă gîndeam că aşa am să scap şi de şcoală. Ce rost ar mai fi avut? Bunica de la Severin mi-a spus că pe ea nici comuniştii nu au reuşit să o mişte din casa ei. Iar unii dintre chiriaşii vîrîţi cu forţa o ajută la treabă. Restul familiei plătea întreţinere la stat. Deci, nici urmă de beneficii. A trebuit să merg în fiecare zi la şcoală. Ani şi ani. Visul s-a spulberat definitiv cînd am înţeles că nu putem recupera ce a fost luat după terminarea războiului. Nu prea era rost să mă îmbogăţesc. Soluţia a venit de la sine. Ca să trăieşti, trebuie să munceşti. Cam mult. În adolescenţă, însă, a mai apărut un răspuns la întrebarea asta destul de enervantă: Maria Callas. Vreau să fiu Maria Callas. Păi, ce meserie mai e şi asta? Nu ştiu. Ceva cu voce, strălucire şi suferinţă. Mă tem că voluptatea aceasta a durerii am avut-o dintotdeauna. A fost tare grijulie cu soarta mea. I-a dat cu şutul fericirii ori de cîte ori părea că s-ar instala în mine. Suferinţa, ce să zic, devotat însoţitor. Cînt şi astăzi „Casta diva”. Cînt şi plîng. Poate pentru că îmi dau seama că n-am voce. Alt motiv nu văd, alt motiv nu este. Am mers cu ai mei mult pe munţi. Toţi munţii patriei i-am făcut, am dormit în priciuri, ne-am umplut de purici, ploile infernale ne-au făcut ciuciulete, am avut răni de la bocanci, am aruncat pe furiş mîncarea din rucsac ca să fie mai uşor, pe urmă am văzut că mama rezolvase asta de kilometri buni. Cel mai mult îmi place sus, pe creastă. Pe piatră. La trei paşi de moarte. Cred că şi astăzi, Munţii Făgăraş rămîn pe primul loc în clasamentul meu subiectiv. Aveam zece ani. Am ajuns la Cabana Podragu pe înserat, după un drum lung de la Cabana Arpaş. Acolo ne-a ieşit în cale o doamnă tînără, delicată şi foarte frumoasă. Era cabaniţa. Ne-a arătat care sînt camerele, ne-am cazat şi imediat ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem la o turmă de oi, unde se va face un proţap. Amurgul învineţise totul în jur. Am urcat îndelung şi am coborît într-o vale. Am mîngîiat oile, s-a făcut un foc spectaculos. Toată lumea trebăluia cîte ceva. Numai eu stăteam şi o urmăream pe femeia care ne adusese acolo şi dirija toată orchestra unui banchet. Tot ea a mers înaintea şirului, noaptea, cu lanterna, ca să ne întoarcem în siguranţă. Ne-am scos bocancii, am pus la uscat şosetele şi au început, repede, sforăiturile. În voia lor. Nu le dirija nimeni. În noaptea aceea din vîrful muntelui am ştiut că vreau să fiu ca ea. Să am o cabană, să primesc călători, să am grijă de ei, să îi fac să se simtă bine, să mă zbat pentru aprovizionarea cu conserve, să le spun poveşti, să spăl cearşafuri pînă mi se înroşeşte pielea şi să le întind pe frînghii nesfîrşite, ca să se facă albe ca spuma laptelui, să mă uit pe cer şi să văd cum vîntul duce norii şi desenează cu ei chipuri, animale, vată de zahăr. Am plecat dis-de-dimineaţă spre Bîlea fără să o întreb nimic din lista pe care o ţineam în hanorac. După ce am coborît din nori, s-au învîrtit prin mintea mea, la sol, poveştile bunicii mele paterne. Cu Densuşianu, cu amfiteatre, cu unghii roşii obraznice, cu madam General Averescu care era patroana căminului de fete de pe Dionisie Lupu. Căminul studentelor de la Facultatea de Litere şi Filosofie. Sau al Universităţii din Bucureşti. Mi-am zis că, totuşi, sînt norocoasă. La şcoală nu-mi plăcea, dar de citit, da. Am să fiu ca ea, filolog. Pentru asta trebuie doar să citeşti. Atît. I-am anunţat pe ai mei că nu mă mai duc nicăieri pînă împlinesc vîrsta pentru facultate. Stau acasă şi citesc. La începutul clasei a opta, am aflat că voi da admitere la un liceu de matematică-fizică. Oare ce-ar fi simţit Oblomov dacă, Doamne fereşte, ar fi fost pus într-o asemenea situaţie? Cîtă Gazeta matematică, cîte culegeri de fizică, cîte caiete studenţeşti cu exerciţii, probleme, figuri geometrice… Nu ca acelea desenate de nori, libere, neconstrînse. Uneori, însă, lacrimile mele de chin şi ciudă desfigurau cifrele albastre de pe foi şi conturau nişte chestii abstracte, de neînţeles. Aşa cum eram şi eu. De neînţeles. Nu mă mai întreba nimeni ce vreau să mă fac cînd o să fiu mare. Eram deja, cît de cît. Acum se întrebau toţi ce se va alege de mine. La Politehnică, exclus, la Arhitectură, nu, pentru că nu aveam labă la desen, la ASE, nici pomeneală pentru că mereu am cheltuit fondul clasei, pe care îl ţineam, ca să-mi iau pantofi. Banii, în general, n-au prea tras la mine. Puricii, în schimb... ba chiar şi păduchii.
Au trecut anii. Am fost fericită în facultate. Puţin panicată că, la sfîrşit, o repartiţie acceptată m-ar fi obligat să fiu profesoară. Deşi dădeam meditaţii şi toţi elevii au intrat pe unde şi-au dorit din prima şi în singura mea practică în învăţămînt am nimerit la o clasă de-a douăsprezecea – m-am dus în blugi şi cu Biblia într-o traistă ca să citim psalmii cu textul în faţă, iar cam toţi au luat note mari la Bac –, am priceput că acestea sînt excepţiile, şi nu regula. Adică nici vorbă de profesoară. Părinţii mei au strîns bani ca să achite statului român studiile mele universitare, dar a venit Revoluţia şi am băut cu ei aproape toţi banii la Bordei. A fost cît pe ce să rămîn la catedra de lingvistică. Pasiunea mea. Ficţiunile din cap au pus capăt intersecţiei mele cu ştiinţa. Am început să scriu. Mi-am alimentat mereu, de treizeci de ani, partea care mă ţine departe de realitate. Mai scăpam la mitinguri şi proteste, cît să ştiu pe ce lume sînt. Am vrut să încep o emisiune la Radio. Ideea, însă, mi-o furase deja un tip care juca într-un film, stătea de vorbă cu oameni la telefonul din studio, îi trăgea de limbă de una, de alta, îi împiedica să se sinucidă şi, la sfîrşit spunea nesmintit: „Noapte bună, America, oriunde ai fi”. Sau cam aşa ceva. Am citit, însă, ani de zile, pentru Radio Europa Liberă, cronici de teatru. Cînd părea că aş fi pe o cale, am vrut să vînd ce aveam prin Bucureşti, să cumpăr teren şi să fac o pensiune la Cavnic. Găsisem şi locul pe unde au evadat din puşcărie cei despre care aflasem din cartea lui Ioanid. Se începuse şi lucrul la o pîrtie de schi. Pe urmă, am căutat o căsuţă la Sibiel. În acelaşi scop. Din cerul cu nori grei, a ieşit Luca. El spune că a venit pe o rază care l-a pus în tramvaiul 32. Poate că de asta s-a plimbat pe linia lui 32 pînă a mai crescut şi se urca în orice număr pe şine. În pauze, îl învăţam pe colţul mesei cum se desenează corect figurile în spaţiu, la geometrie. Oricum, era un progres. În clasa a doua, nu a mai vrut să meargă la şcoală. În prima zi din clasa întîii, l-am asigurat că drumul ăsta se sfîrşeşte cînd a învăţat să scrie, să citească şi să socotească. Învăţase. Ce rost mai avea? Un an a stat mai mult pe geam, aşteptînd gunoierii care să ridice, ca nişte supereroi, tomberoanele din curtea Liceului „Lipatti”. Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
Astăzi, ascult, spun, văd şi scriu poveşti. Nu mai spăl rufele cu mîna. Dar întind cearşafurile albe chiar şi pe gard, ca să fie ca spuma laptelui. Caut bunătăţi, gătesc şi pun mese pentru prietenii mei. Nu am oi. Nu pot să meşteresc un foc. În schimb, n-am purici. Uneori, ies în faţa porţii şi privesc cerul. Norii vin, pleacă. Tot aşa ca şi anii. Sînt mare. Oare ce m-am făcut? Mai caut să aflu ce ar fi dacă ar fi să fiu rentier. Poate mai e timp. Doar în vise. În realitate, muncesc, muncesc... O aud vag pe Sonia cum îi spune lui Vanea: „O să ne odihnim, unchiule, o să ne odihnim”.
Marina Constantinescu este critic de teatru, realizatoare TV și eseistă.
