Ce urmează după postcomunism?
Dacă tranziţia este un proces de transformare din ceva spre altceva, un parcurs care implică o direcţie şi-o destinaţie, o perioadă care presupune un punct de început şi un moment final, atunci ce urmează după tranziţie? Din punct de vedere economic, lucrurile sînt destul de evidente (e vorba de economie funcţională de piaţă, de relaţii comerciale deschise etc); dacă e s-o luăm (strict) politic, lucrurile se complică: ce urmează după postcomunism? Condamnarea oficială a comunismului, produsă într-un moment în care opinia publică aproape că uitase de vechiul conflict între "vechi" şi "noi" şi pronunţată de şeful statului în baza unui raport amplu, întocmit de o comisie de istorici, a reaprins spiritele. S-a contestat componenţa comisiei, s-au contrazis dovezile istorice invocate în raport, s-au criticat concluziile şi argumentele, ba chiar s-a pus problema (in)utilităţii unui asemenea demers (la ce bun condamnarea comunismului?). După mine, poziţia oficială e o condiţie esenţială, dar nu şi una suficientă, pentru despărţirea de trecut. Pentru o transformare autentică e nevoie de instituţii solide şi de o reflecţie serioasă, lipsită de complexe. Noua Germanie i-a asimilat pe cetăţenii din fosta RDG şi i-a ajutat, prin instituţii solide şi numeroase dezbateri publice, să-şi rezolve propriile probleme cu trecutul; iar lustraţia din Cehia şi Polonia i-a eliminat (chiar dacă "barbar", cum spune Adam Michnik) pe vechii nomenklaturişti şi pe colaboratorii regimului. În 1990, părea evident că a alege între Frontul Salvării Naţionale şi partidele istorice (de opoziţie) nu presupunea nici un demers de tip dilematic. Cei care-l susţineau orbeşte şi iraţional pe Ion Iliescu au fost, pînă la urmă, mult mai numeroşi decît cei care au ales candidaţi anticomunişti. Anticomunismul în sine nu ar fi trebuit să fie rezultatul unei atitudini dilematice, mai ales după 50 de ani de totalitarism comunist şi după o revoltă anticomunistă reprimată sîngeros de forţele (încă) obediente regimului. Istoria îşi are probabil propria logică, de vreme ce abia în 1996 "foştii" au fost înlocuiţi ca urmare a unor alegeri democatice. Noul regim nu a reuşit însă să-i elimine (sau măcar să-i izoleze) pe acei "foşti" din viaţa publică. Dimpotrivă, revendicîndu-se mereu ca alternativă democratică la clasa politică emanată din fosta nomenklatură, nu au făcut decît să le ofere o platformă de legitimare (democraţia le dă dreptul la replică, la asociere, la acces în politică etc). Conflictele dintre cei "vechi" şi cei "noi" s-au articulat, într-o primă etapă, pe diferenţa de viziune politică (fesenişti şi anticomunişti, pro-ruşi şi pro-vestici). Apoi, libertatea cîştigată s-a transformat în oportunism: capitalismul a oferit numeroase şanse de afaceri, fructificate în egală măsură de reprezentaţi ai ambelor tabere, adesea în cadrul unor "întreprinderi" comune. Vechile rivalităţi politice au devenit cîrdăşii care au împins capitalismul spre noi orizonturi. Să fi devenit anticomunismul desuet? Istoria postcomunismului e doar o istorie a anticomunismului? În orice caz, această istorie se scrie la timpul prezent. (M. M.)
