Ce trist este...

Rar mi se întîmplă să admir pe cineva în toate privinţele. Am constatat că admiraţia este condiţionată de păstrarea unei anumite distanţe. În măsura în care mi se oferă ocazia de a mă apropia de persoana admirată, de a o cunoaşte mai bine, în detaliile vieţii cotidiene, admiraţia slăbeşte. În copilărie, îi admiram pe ofiţerii cu grade superioare, iar generalii, cu uniformele lor speciale, mă umpleau de emoţie. Nu am admirat însă pe nici unul dintre învăţătorii mei, pe nici unul dintre profesorii mei din şcoală, chiar dacă unii îmi erau simpatici. Faptul acesta a fost un mare nenoroc, dar compensaţia a venit cu descoperirea lumilor alternative ale literaturii şi artei. Abia la vîrsta bacalaureatului am trăit admiraţia faţă de o teoremă frumoasă, iar ca student la matematică i-am admirat pe mulţi dintre profesorii mei, dar pe fiecare numai într-o anumită privinţă. Primul pe care l-am admirat şi a decis destinul meu a fost Miron Nicolescu, profesorul meu de analiză matematică în primul an de studii, de care nu m-am mai despărţit pînă la moartea sa, în 1975. Mi-a condus lucrarea de diplomă şi teza de doctorat. L-am admirat pentru modul în care mi-a revelat capacitatea matematicii de a da seama de procesele cu o infinitate de etape; acest fapt a fost o sursă inepuizabilă de satisfacţii spirituale, pe care anterior credeam că numai poezia ţi le poate da. Pe urmă a venit admiraţia pentru eleganţa conceptelor şi ideilor la Simion Stoilow, pentru simplitatea intrării în problemă la Gheorghe Vrânceanu, pentru neliniştea stării de întrebare şi de căutare, pentru noutatea limbajului, la Dan Barbilian, şi exemplele ar putea continua. Dar abia la susţinerea lucrării de diplomă şi după aceea l-am cunoscut pe Grigore C. Moisil, la care am descoperit că matematica poate fi mai mult decît o profesie, ea poate fi un mod de a vedea lumea şi de a înţelege viaţa. Lucrul acesta nu prea se potriveşte cu portretul-robot pe care unii îl fac azi ştiinţei, portret conform căruia ştiinţa se adresează minţii, dar nu este capabilă să răspundă la nevoile sufletului nostru. Dar de fapt nici nu ştiu dacă matematica este o ştiinţă; americanii o rînduiesc separat de ştiinţe şi de arte, dar şcoala o degradează, reducînd-o la aspectul instrumental. Pe măsură ce avansam în lecturi şi căutări, descopeream mereu şi mereu alţi oameni care-mi confiscau admiraţia, aceasta mergînd de multe ori mînă în mînă cu iubirea. Cînd sînt dezorientat, descurajat, dezamăgit, figuri ca aceea a lui Henri Poincaré îmi reamintesc fericirea pe care o poţi trăi contemplînd o teoremă, o idee, un poem sau numai căutarea lor. N-aş vrea să se creadă că nu-i admir decît pe matematicieni, dar la ei am ajuns mai greu, mai încet, învingînd mai multe obstacole. În adolescenţă credeam că poezia şi muzica nu pot fi concurate ca surse de satisfacţii spirituale. Acum ştiu că ştiinţa se află alături de ele, cu egală îndreptăţire. Mai mult, fără una dintre ele, oricare ar fi ea, ceva nu este în ordine în structura noastră psiho-somatică. Era firesc, în aceste condiţii, ca om al şcolii, să vreau să-i îndrum pe tineri pe itinerare care mi se păreau a fi de succes. Nu m-am supărat atunci cînd ei au ales căi alternative; dimpotrivă, am considerat, aşa cum şi maeştrii mei au făcut-o, că libertatea de opţiune este suverană şi că am datoria nu numai de a o tolera, ci şi de a o educa şi stimula. Aşa cum eu am simţit nevoia mai multor maeştri, am înţeles că şi cei pe care am încercat să-i educ au dreptul la mai mulţi maeştri şi că nimeni nu are un monopol în această privinţă; ei au dreptul la mai multe repere, nu la unul singur, deoarece complexitatea crescîndă a vieţii sociale pretinde un număr mai mare de aspecte care trebuie luate în considerare şi este de aşteptat ca fiecare aspect să se optimizeze într-o altă personalitate umană. Mi s-a împlinit un vis frumos: mulţi dintre tinerii care mi-au acordat un anumit credit şi pe care, într-un fel sau altul, i-am sedus, au evoluat atît de frumos încît azi au devenit ei obiectul admiraţiei mele. Ce trist este să simţi sfîrşitul aproape tocmai atunci cînd viaţa devine mai interesantă şi mai captivantă!