Ce țară e asta?

Cînd sănătatea ți-e brusc amenințată, soluția de urgență e unică: chemi ambulanța. Altă alegere ar fi păguboasă în contextul unei crize acute. Nu lipsesc, desigur, recomandările  „medicale” venite de la cei apropiați, amabilitatea unor prieteni sau vecini, sfaturile unor binevoitori  care ar fi trecut prin ceva asemănător. Ba, în alte vremuri, la mine în sat exista tradiționalul „binom” al lecuirii: indiferent de boală, să-i pună bolnavului „ventuzele” – mici pahare păstrate cu mare grijă într-un coș din nuiele – sau varianta religioasă: să-i „citească” preotul.

Urgența presupune un apel la cea mai apropiată unitate medicală, o știu prea bine. Am fost subiect, acum cîteva luni. Sun la 911. Alerta se adresează simultan Salvării, pompierilor și poliției. În șase minute ajung pompierii, care bănuiesc că au și ei o persoană cu atribuții medicale în echipă – să „stingă” focul inimii! –, altfel nu-mi explic punerea măștii de oxigen cu rezervorul aferent. Apoi, la trei minute, intră pe ușă echipajul medical al ambulanței care, după cîteva investigații făcute pe loc, evidențiază gravitatea cazului: acute probleme cardiace. Poliția nu mai știu dacă a venit, probabil că au fost avertizați de inutilitatea prezenței lor. Din acest moment, orice mișcare îmi este interzisă. Bănuiala unui grav diagnostic implică, firesc, măsuri deosebite. Mă las manevrat ca o păpușă la teatrul de marionete. „Sforile” sînt în mîinile medicului din echipa de intervenție. Nici o mișcare, ascultați comanda la mine! Sună ca la armată, nu? Of, ce am urît armata!

Sînt condus la Clinica Universitară McGill, secția Chirurgie Cardiovasculară, pendinte de L`Hôpital Juif de Montréal, unde am rămas un docil pacient timp de 42 de zile. Investigații diverse și teste cu nemiluita conduc la diagnosticul precis: grave afecțiuni cardiace, iar plămînii sînt la limita colapsului (80% plini cu apă), vase coronariene la limita funcționării, plus diabetul care complică situația. Toate acestea îmi sînt comunicate cu sînge rece – datorie profesională, de altfel – de către șeful echipei operatoare, profesorul Yves Langlois. Intervenția chirurgicală devine inevitabilă. Mai tîrziu, în ziua care a precedat operația, în salonul unde eram internat, am primit vizita profesorului care, obligație profesională, m-a informat despre diagnostic, operația specifică ce va urma prin deschiderea sternului (sternotomie), valva va fi prelevată de la bovine, apoi o „dorință” de pacient care îl face să zîmbească pe sobrul chirurg: aș prefera una de taur! Poate ar trebui procurată prin intermediul lui Rafael Nadal, cel cu emblema taurului pe echipament. Îmi arde de glume... Pentru bypass-urile coronariene, trei la număr, se va folosi o porțiune din vena safenă, extrasă din picior. Cîteva amănunte, nu lipsite de importanță – complicații posibile, efecte secundare, procentul de risc, terapia postoperatorie etc. –, sînt menționate la final, după care am semnat formularele. 

În noaptea care mă despărțea de intrarea în sala de operație am intrat la idei. Eu, fără experiențe la limită în intervenții medicale și recluziuni obligatorii, imaginez bogate scenarii, fanteziste, cele mai multe pline de pesimism. Singur în salon, cum, de altfel, sînt toți pacienții secției, aud vifornița stîrnită în nemiloasa iarnă canadiană, zguduind geamurile panoramice ale salonului, amplificînd senzația de singurătate, de abandon. Ce terapie ar fi rezonabilă în atare situații? Ce stăpînire de sine, ce determinare, ce forță ți-ar trebui ca să „oprești vîntul din pînzele anxietății”? – vorba unui psiholog vienez, Viktor E. Frankl, tatăl „logoterapiei”. El știa ce spune, trăind teroarea lagărelor naziste din care a scăpat miraculos. Eu mă simt lipsit de apărare, de o minimă strategie de dominare a suferinței.  Bîntuit de neliniști, îmi petrec noaptea într-un mozaic de gînduri, care mai de care mai fanteziste, de neevitat în atare stări. Și obsedantul: dar dacă, totuși... Căutările unei strîmte portițe pentru ieșirea din acest labirint al angoasei au dat greș. Oboseala, starea confuză, atmosfera din jur aduc într-un tîrziu somnul binefăcător. Dimineața urmează intrarea în sala de operații, anestezia, uitarea.

După șapte ore de operație îmi revin cu greu, trezindu-mă, parcă, într-o altă lume, care nu mai seamănă cu cea anterioară, o lume care, treptat, îmi livrează reperele readaptării.  Sînt conectat la diverse aparate: senzori aplicați pe corp în zonele de interes clinic, display-uri care îți captează fără să vrei privirea, afișînd stranii impulsuri, drenaje nenumărate, pe ambele mîini nelipsitele catetere, un întreg arsenal în slujba vieții, dar și o tiranică teroare a suferinței. Într-o fotografie făcută la ieșirea din sala de operație mă văd mai tîrziu pe un ecran panoramic, arătînd ca un cosmonaut în acel straniu echipament văzut la aselenizări. Infirmiera de serviciu, doamna Aurelia, o româncă din Craiova, m-a asigurat că nu mă aflu pe Lună, ci sînt în salonul de recuperare. Rămîn pămîntean, totuși.

Pentru 42 de zile am fost un pacient docil al acestei unități medicale. Patul meu era o insulă plutitoare într-o mare informatică. Încet-încet, însoțit de un fizioterapeut, reînvăț să merg pe coridoare, pe distanțe scurte, însoțit de aparatura de transmitere a datelor la distanță, ajutat de un cadru metalic pe două roți, care transportă o parte din logistica însoțitoare. Păream un om al străzii – „boschetar”, ar zice românul – cu toată bruma de avut scoasă la plimbare. Nevastă-mea, privind mersul meu legănat, instabil, nu fără o undă de umor, mă laudă: „Mergi ca Joe Biden!”. Nu-i de colea să mergi ca un președinte, mi-am zis, mai ales cînd cel în cauză e președintele SUA.

După ieșirea din spital, continuarea tratamentului post-operator la domiciliu este asigurată de o clinică specializată, iar medicamentele sînt aduse acasă de la farmacia de care aparțin, o singură dată pentru toată săptămîna. La externare, inevitabila mirare a mioriticului care cunoaște și un alt mediu spitalicesc: cum, domnule, nu trebuie să plătești nimic pentru o operație așa de complicată? Grosse chirurgie, i-a zis profesorul Yves Langlois, cel care m-a operat. Nici un pliculeț, nu tu un mic cadou, o carte, o cutie cu bomboane, o floare? Ei bine, nimic!

Iată un rar prilej în care, într-o altă tonalitate și cu o altă mimică, contrare disperării din interogația lui C. Noica, pot să-mi pun și eu întrebarea filozofului: „Ce țară e asta?”.

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.