Ce se spune că se face

30 iunie 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Dacă "ţepele din Piaţa Victoriei" au fost - să zicem - o metaforă de campanie electorală a preşedintelui Băsescu, ideea unei legi a lustraţiei părea, imediat după alegerile din 2004, un lucru serios: s-a discutat despre ea tot anul 2005, iar proiectul propriu-zis a apărut, la iniţiativa a patru parlamentari liberali (Mona Muscă, Adrian Cioroianu, Viorel Oancea, Eugen Nicolăescu), în 2006. A fost depus în Parlament, a fost votat (cu modificări) de Senat şi se află în prezent la Camera Deputaţilor (care este cameră decizională). Anticomunismul părea, de asemenea, să capete mai multă substanţă şi chiar mai multă legitimitate, trecînd de la faza de "discurs al societăţii civile" la faza de organizare instituţională: s-a înfiinţat un Institut pentru Studierea Crimelor Comunismului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a primit, după intervenţia hotărîtă a preşedintelui Băsescu, un lot masiv de dosare din arhiva SRI, Institutul pentru Memoria Exilului Românesc a început şi el să arhiveze şi să publice documente despre exilaţii anticomunişti. Totul a culminat cu un apel către preşedintele statului, iniţiat de Sorin Ilieşiu (membru al Grupului de Dialog Social) şi semnat de mai mulţi intelectuali şi reprezentanţi ai societăţii civile, în care se solicita o condamnare oficială a comunismului. Preşedintele a instituit o comisie condusă de Vladimir Tismăneanu, iar raportul acestei comisii a fost urmat de un discurs al preşedintelui în Parlament. Un discurs memorabil: şi pentru că a condamnat, fără echivoc, comunismul, dar şi pentru că reprezentanţii PRM au dat un spectacol de mitocănie agresivă rămas nesancţionat pînă astăzi. Cum mai stăm, în iunie 2007 (la jumătatea mandatului prezidenţial şi la aproape două treimi din această legislatură), cu anticomunismul şi lustraţia? Aşa şi-aşa. Nici nu "se duce dracului rapiţa", nici nu putem spune că "vrem progresul, şi numai progresul". N-ar ajunge nici trei numere consecutive din Dilema veche pentru a reproduce măcar cele mai semnificative declaraţii ale politicienilor pe această temă (cîteva mostre - în coloana alăturată). S-a discutat mult, s-a făcut puţin. Camera Deputaţilor a organizat, în 2006, o "audiere publică", împreună cu reprezentanţii societăţii civile. Comentariile în presă au curs, cu argumente pro şi contra. Cărţi despre crimele comunismului şi despre Securitate continuă să apară. Dar sondajele de opinie arată mai degrabă un dezinteres faţă de chestiunea lustraţiei: cei mai mulţi cetăţeni nu par să fie deranjaţi de faptul că "foşti" ai vechiului regim ocupă în continuare funcţii publice. Un amestec de fatalism naţional ("oricum, tot ei ne conduc"), de uitare şi de schimbare a priorităţilor pe agenda publicului face ca procesul lustraţiei să nu mai fie perceput drept o necesitate. Pe de altă parte, nu se poate "decreta" (cum au făcut-o de mai multe ori Ion Iliescu şi Adrian Năstase) că, pur şi simplu, chestiunea foştilor colaboratori ai Securităţii şi a foştilor activişti "nu mai interesează pe nimeni". Cînd nu au informaţii despre un subiect, oamenii îşi văd de ale lor; cînd capătă informaţii, devin interesaţi. Apariţia dosarului de colaborator al Monei Muscă, de pildă, a ţinut prima pagină a ziarelor şi a crescut audienţele emisiunilor TV (e adevărat, asta şi pentru că era o cădere "de sus", fiind vorba chiar de o iniţiatoare a legii lustraţiei). O problemă precum despărţirea de nebuloasele trecutului nu trebuie însă neapărat plebiscitată: e firesc ca oamenii să îşi vadă de viaţa lor şi să se gîndească mai degrabă la ziua de mîine. Dar e datoria societăţii civile, a elitelor intelectuale şi politice să contribuie la limpezirea apelor, pentru ca democraţia românească să devină matură şi credibilă. Într-o formă sau alta, diverse state care au ieşit din regimuri autoritare sau totalitare au încercat să-şi lămurească relaţiile cu trecutul - Italia şi Germania după război, Spania după epoca lui Franco, unele state comuniste după căderea Cortinei de Fier. Este inevitabil. Problema este cum poate fi dus la îndeplinire un asemenea proces. Nu există o reţetă desăvîrşită. Cîteva ţări ex-comuniste - Cehia, Ungaria, Polonia şi fosta Germanie de Est - au încercat, în diverse moduri, să aplice legi ale lustraţiei chiar de la începutul anilor ’90, dar rezultatele sînt departe de a fi concludente, iar efectele secundare au minat credibilitatea procesului. În Cehia, "legea lustraţiei nu a făcut dreptate, pentru că nu s-au făcut diferenţe între cei care realmente au făcut rău, cei care au semnat colaborări în urma unui şantaj şi cei care nu au colaborat deloc, dar care şi-au găsit numele listate fără nici o explicaţie", declara Vladimira Dvorakova, profesoară de ştiinţe politice la Praga (Cotidianul, 20 august 2006). Iar una dintre victimele colaterale a fost chiar un disident, Jan Kavan, acuzat de colaborare cu poliţia politică, şi care a reuşit să-şi dovedească nevinovăţia în justiţie, după un proces îndelungat. În Ungaria, legea nu prevede sancţiuni sau interdicţii pentru colaboratorii fostului regim, astfel încît unii dintre ei au putut fi aleşi prin vot în funcţii publice; în schimb, dosarele au fost un instrument de şantaje şi demascări între adversari politici. În Polonia, aplicarea noii legi a lustraţiei, care cere mai multor categorii sociale (profesori, jurnalişti, magistraţi, angajaţi în instituţii de stat etc.) să declare dacă au fost sau nu colaboratori ai poliţiei politice, a creat o întreagă furtună şi a fost contestată de Tribunalul Constituţional (în p. 12 - un comentariu pe această temă al cunoscutului disident Adam Michnik). În Germania, lucrurile au decurs mai bine, datorită gestionării inteligente a arhivei STASI de către Institutul Gauck. Dar, pînă la urmă, în toate aceste ţări lustraţia stă sub "povara" a două paradoxuri. Pe de o parte, trebuie să facă dreptate şi să spună adevărul bazîndu-se pe dosarele fostelor poliţii politice - adică să le acorde acestora prezumţia de credibilitate deplină; or, aşa cum s-a dovedit, de multe ori acestea sînt contrafăcute, mincinoase ori - cum s-a întîmplat în România - au fost "curăţate" după 1990. Pe de altă parte, activitatea din timpul regimului comunist a unor oameni trebuie judecată la standardele statului de drept de astăzi, pentru a nu le încălca (nici măcar "lor") libertăţile şi drepturile individuale. Din acest punct de vedere, orice vinovăţie colectivă (pe categorii sociale ori "pe profesii") este de neacceptat. Şi totuşi, procesul "despărţirii de trecut" trebuie să continue. Măcar sub aspect moral - pentru că, la urma urmei, nu răzbunarea şi pedepsirea reprezintă scopul lustraţiei, ci limpezirea morală a societăţii, reaşezarea relaţiilor dintre oameni pe o bază de încredere şi moralitate, aşa cum se cuvine într-o democraţie. Rămîn însă valabile dilemele asupra modului în care poate fi construit acest proces. Nu ce avem de făcut e adevărata întrebare, ci cum... Am adunat, în acest dosar, cîteva opinii care încearcă să relanseze dezbaterea despre anticomunism şi lustraţie. Cîteva dintre ele (semnate de Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Cătălin Avramescu, Ion Vianu) au fost rostite cu ocazia mesei rotunde "Anticomunismul ca obligaţie morală", care a avut loc la Institutul Cultural Român pe 18 iunie. (Au mai participat la dezbatere Dan C. Mihăilescu, Andrei Cornea, Mircea Mihăieş şi alţii, am reţinut însă doar cele patru intervenţii menţionate mai sus, pentru că răspundeau direct temei acestui număr.) E greu de prevăzut ce se va întîmpla cu proiectul de lege aflat în Parlament. Dar tocmai de aceea dezbaterile sînt necesare în continuare. ( M. V. )

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Câți ani de pușcărie riscă românul acuzat de trădare
Conform articolului 394 din Codul Penal, Alexandru Piscan, care este acuzat că a desfășurat activități de spionaj în beneficiul Federației Ruse, vizând obiective militare românești și NATO, poate înfunda pușcăria ani grei.
image
Anchetă extinsă în cazul Coldea: sunt vizați și Alexander Adamescu și Mihai Tufan. „Șeful cel mare”, fondator al „statului paralel”
Anchetă a fost extinsă în dosarul generalilor SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, fiind cercetate fapte de corupție în legătură cu firme controlate de către oamenii de afaceri Bogdan Alexander Adamescu și de către milionarul Mihai Tufan.
image
Pățania ciudată a unui șofer băut din Neamț. A făcut accident exact în momentul în care polițiștii îi făceau semn să tragă pe dreapta
Acţiunile poliţiştilor din Neamţ, pentru combaterea evenimentelor nedorite din traficul rutier, s-au soldat cu depistarea mai multor şoferi care erau băuţi la volan, întocmindu-se dosare penale

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.