Ce se spune că se face
Dacă "ţepele din Piaţa Victoriei" au fost - să zicem - o metaforă de campanie electorală a preşedintelui Băsescu, ideea unei legi a lustraţiei părea, imediat după alegerile din 2004, un lucru serios: s-a discutat despre ea tot anul 2005, iar proiectul propriu-zis a apărut, la iniţiativa a patru parlamentari liberali (Mona Muscă, Adrian Cioroianu, Viorel Oancea, Eugen Nicolăescu), în 2006. A fost depus în Parlament, a fost votat (cu modificări) de Senat şi se află în prezent la Camera Deputaţilor (care este cameră decizională). Anticomunismul părea, de asemenea, să capete mai multă substanţă şi chiar mai multă legitimitate, trecînd de la faza de "discurs al societăţii civile" la faza de organizare instituţională: s-a înfiinţat un Institut pentru Studierea Crimelor Comunismului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a primit, după intervenţia hotărîtă a preşedintelui Băsescu, un lot masiv de dosare din arhiva SRI, Institutul pentru Memoria Exilului Românesc a început şi el să arhiveze şi să publice documente despre exilaţii anticomunişti. Totul a culminat cu un apel către preşedintele statului, iniţiat de Sorin Ilieşiu (membru al Grupului de Dialog Social) şi semnat de mai mulţi intelectuali şi reprezentanţi ai societăţii civile, în care se solicita o condamnare oficială a comunismului. Preşedintele a instituit o comisie condusă de Vladimir Tismăneanu, iar raportul acestei comisii a fost urmat de un discurs al preşedintelui în Parlament. Un discurs memorabil: şi pentru că a condamnat, fără echivoc, comunismul, dar şi pentru că reprezentanţii PRM au dat un spectacol de mitocănie agresivă rămas nesancţionat pînă astăzi. Cum mai stăm, în iunie 2007 (la jumătatea mandatului prezidenţial şi la aproape două treimi din această legislatură), cu anticomunismul şi lustraţia? Aşa şi-aşa. Nici nu "se duce dracului rapiţa", nici nu putem spune că "vrem progresul, şi numai progresul". N-ar ajunge nici trei numere consecutive din Dilema veche pentru a reproduce măcar cele mai semnificative declaraţii ale politicienilor pe această temă (cîteva mostre - în coloana alăturată). S-a discutat mult, s-a făcut puţin. Camera Deputaţilor a organizat, în 2006, o "audiere publică", împreună cu reprezentanţii societăţii civile. Comentariile în presă au curs, cu argumente pro şi contra. Cărţi despre crimele comunismului şi despre Securitate continuă să apară. Dar sondajele de opinie arată mai degrabă un dezinteres faţă de chestiunea lustraţiei: cei mai mulţi cetăţeni nu par să fie deranjaţi de faptul că "foşti" ai vechiului regim ocupă în continuare funcţii publice. Un amestec de fatalism naţional ("oricum, tot ei ne conduc"), de uitare şi de schimbare a priorităţilor pe agenda publicului face ca procesul lustraţiei să nu mai fie perceput drept o necesitate. Pe de altă parte, nu se poate "decreta" (cum au făcut-o de mai multe ori Ion Iliescu şi Adrian Năstase) că, pur şi simplu, chestiunea foştilor colaboratori ai Securităţii şi a foştilor activişti "nu mai interesează pe nimeni". Cînd nu au informaţii despre un subiect, oamenii îşi văd de ale lor; cînd capătă informaţii, devin interesaţi. Apariţia dosarului de colaborator al Monei Muscă, de pildă, a ţinut prima pagină a ziarelor şi a crescut audienţele emisiunilor TV (e adevărat, asta şi pentru că era o cădere "de sus", fiind vorba chiar de o iniţiatoare a legii lustraţiei). O problemă precum despărţirea de nebuloasele trecutului nu trebuie însă neapărat plebiscitată: e firesc ca oamenii să îşi vadă de viaţa lor şi să se gîndească mai degrabă la ziua de mîine. Dar e datoria societăţii civile, a elitelor intelectuale şi politice să contribuie la limpezirea apelor, pentru ca democraţia românească să devină matură şi credibilă. Într-o formă sau alta, diverse state care au ieşit din regimuri autoritare sau totalitare au încercat să-şi lămurească relaţiile cu trecutul - Italia şi Germania după război, Spania după epoca lui Franco, unele state comuniste după căderea Cortinei de Fier. Este inevitabil. Problema este cum poate fi dus la îndeplinire un asemenea proces. Nu există o reţetă desăvîrşită. Cîteva ţări ex-comuniste - Cehia, Ungaria, Polonia şi fosta Germanie de Est - au încercat, în diverse moduri, să aplice legi ale lustraţiei chiar de la începutul anilor â90, dar rezultatele sînt departe de a fi concludente, iar efectele secundare au minat credibilitatea procesului. În Cehia, "legea lustraţiei nu a făcut dreptate, pentru că nu s-au făcut diferenţe între cei care realmente au făcut rău, cei care au semnat colaborări în urma unui şantaj şi cei care nu au colaborat deloc, dar care şi-au găsit numele listate fără nici o explicaţie", declara Vladimira Dvorakova, profesoară de ştiinţe politice la Praga (Cotidianul, 20 august 2006). Iar una dintre victimele colaterale a fost chiar un disident, Jan Kavan, acuzat de colaborare cu poliţia politică, şi care a reuşit să-şi dovedească nevinovăţia în justiţie, după un proces îndelungat. În Ungaria, legea nu prevede sancţiuni sau interdicţii pentru colaboratorii fostului regim, astfel încît unii dintre ei au putut fi aleşi prin vot în funcţii publice; în schimb, dosarele au fost un instrument de şantaje şi demascări între adversari politici. În Polonia, aplicarea noii legi a lustraţiei, care cere mai multor categorii sociale (profesori, jurnalişti, magistraţi, angajaţi în instituţii de stat etc.) să declare dacă au fost sau nu colaboratori ai poliţiei politice, a creat o întreagă furtună şi a fost contestată de Tribunalul Constituţional (în p. 12 - un comentariu pe această temă al cunoscutului disident Adam Michnik). În Germania, lucrurile au decurs mai bine, datorită gestionării inteligente a arhivei STASI de către Institutul Gauck. Dar, pînă la urmă, în toate aceste ţări lustraţia stă sub "povara" a două paradoxuri. Pe de o parte, trebuie să facă dreptate şi să spună adevărul bazîndu-se pe dosarele fostelor poliţii politice - adică să le acorde acestora prezumţia de credibilitate deplină; or, aşa cum s-a dovedit, de multe ori acestea sînt contrafăcute, mincinoase ori - cum s-a întîmplat în România - au fost "curăţate" după 1990. Pe de altă parte, activitatea din timpul regimului comunist a unor oameni trebuie judecată la standardele statului de drept de astăzi, pentru a nu le încălca (nici măcar "lor") libertăţile şi drepturile individuale. Din acest punct de vedere, orice vinovăţie colectivă (pe categorii sociale ori "pe profesii") este de neacceptat. Şi totuşi, procesul "despărţirii de trecut" trebuie să continue. Măcar sub aspect moral - pentru că, la urma urmei, nu răzbunarea şi pedepsirea reprezintă scopul lustraţiei, ci limpezirea morală a societăţii, reaşezarea relaţiilor dintre oameni pe o bază de încredere şi moralitate, aşa cum se cuvine într-o democraţie. Rămîn însă valabile dilemele asupra modului în care poate fi construit acest proces. Nu ce avem de făcut e adevărata întrebare, ci cum... Am adunat, în acest dosar, cîteva opinii care încearcă să relanseze dezbaterea despre anticomunism şi lustraţie. Cîteva dintre ele (semnate de Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Cătălin Avramescu, Ion Vianu) au fost rostite cu ocazia mesei rotunde "Anticomunismul ca obligaţie morală", care a avut loc la Institutul Cultural Român pe 18 iunie. (Au mai participat la dezbatere Dan C. Mihăilescu, Andrei Cornea, Mircea Mihăieş şi alţii, am reţinut însă doar cele patru intervenţii menţionate mai sus, pentru că răspundeau direct temei acestui număr.) E greu de prevăzut ce se va întîmpla cu proiectul de lege aflat în Parlament. Dar tocmai de aceea dezbaterile sînt necesare în continuare. ( M. V. )
