Ce poate fotbalul
Ce ţineau, cu mîinile ridicate deasupra capului, cei doi, prinşi pe terasa unui bloc, la Londra? Nimic. Doi terorişti neguroşi, două mase întunecate de resentiment şi răutate, două fiinţe care îşi reclamă, aproape comic, dreptul de a face legătura între pachiderme şi om. Doi rotofei, îmbufnaţi, două contururi cu care Disney ar fi glumit într-un desen animat elefantin, dacă, între timp, lumea nu s-ar fi aplecat spre crimă şi cinism. Amîndoi fac, pironiţi de lunetişti, figuri de Atlas, cu braţele încordate de o apăsare mare. Acolo unde se afla Pămîntul, nu mai e decît golul dintre braţele ridicate sus, aşa cum cer poliţia şi noua situaţie. Atît la faţa locului, cît şi în istorie. Nu în mitologie. Problema acestor oameni, nu doar a celor doi prinşi şi filmaţi pe balcon, ci a mai tuturor neisprăviţilor care au aruncat sau au încercat să arunce oameni în aer, la Londra, nu e simplă şi nu poate fi rezumată la terorism. E mult mai grav. În viaţa dinainte de bombe, adică în răgazul îngăduit celor dezintegraţi în metrou, aceşti oameni au dus o existenţă civilă comună. Au jucat fotbal, în parcurile largi lipite de mai fiecare cartier londonez şi au dus grija echipelor favorite. Unul din ei a jucat, de pildă, în Finsbury Park, acel fotbal de duminică cu care se bat londonezii, şi pe lapoviţă şi, o dată pe an, în ziua cu soare. Altul era atent, simultan, la două mesaje: unul venea din moschee şi îi poruncea să despartă lumea în credincioşi şi păgîni; celălalt venea de pe Old Trafford şi îi cerea să fie soldat credincios lui Manchester United, într-o armată care recrutează pe oricine şi nu face deosebiri între oameni. Muhtar Mohamed Said era fan Manchester United. Yassin Hassan Omar era fan Liverpool. Şi cine poate spune că nu mai sînt sau că nu vor mai fi? Cruzimea şi fanatismul nu interzic dragostea de fotbal. Oricine se poate înfrupta din acest joc pasiv. Fotbalul nu poate mîntui. Fotbalul se alătură oricărui regim de stat şi oricărui destin personal, fără a aduce schimbări şi fără a se lăsa schimbat. Schalke 04 a fost, la un moment dat, echipa trofeu a naţional-socialismului german. Ajax a îndrăznit să fie o echipă iubită de evreii din Amsterdam. Curînd, a venit răfuiala. Cu evreii, nu cu echipa. Dinamo a fost, de la un cap la altul al democraţiilor populare, numele de club al Ministerelor de Interne. Fiul lui Gadafi se crede bun de Serie A. Taliban a lăsat drept-credincioşii să joace, cu şalvarii suflecaţi. Căutăm zadarnic. Educaţia prin fotbal nu e decît unul din clişeele pe care sportul le-a adunat odată cu celebritatea sa globală. Însă fotbalul nu se opune oamenilor buni. Există, în fotbal, ceva ascuns şi greu de povestit care promite caracterelor încă nerăsplătite de viaţă o primire sinceră şi un rezultat splendid. E, altfel, greu de înţeles de ce unii oameni ies din fotbal înnobilaţi de o strălucire demnă şi cerebrală. Orice prejudecată despre "maidanismul" intelectual al fotbalului e contrazisă de un şir lung şi ilustru de oameni care au supravieţuit propriei glorii. Socrates e cap de serie, nu numai pentru că a jucat ca un zeu. Brazilia e un cimitir de zei cu mingea la picior. Adevărata minune e Socrates post-Socrates. Retras în disciplina unui stîngism umanitar care face de rîs idioţia militantă
