Ce poate face UE în vremuri de criză?

Chiar dacă efectele crizei financiare actuale sînt resimţite mai puternic în SUA decît în UE, răspunsul la criză e mai dificil în Europa decît în America: în timp ce sectorul bancar din UE este tot mai paneuropean, reglementările în domeniul supravegherii bancare au rămas apanajul fiecărui stat în parte. În ultimii zece ani, ponderea activelor bancare deţinute de băncile europene în alte ţări din Europa, decît cea de origine, a crescut de la 11% la 24%. Asta înseamnă că au crescut interdependenţele dintre băncile europene, iar o criză locală se poate răspîndi mult mai rapid decît în trecut. Pe de altă parte, nici un guvern nu este prea dornic să salveze o bancă străină care are operaţiuni şi pe teritoriul său. Cazul băncii Fortis, care a fost cumpărată de guvernele belgian, olandez şi luxemburghez, este unul special, deoarece operaţiunile băncii se desfăşoară preponderent în aceste ţări, iar un eventual faliment ar fi trimis mai mult de 50.000 de angajaţi din cele trei ţări în şomaj. În acest caz colaborarea dintre guvernele acestor ţări a fost exemplară. Două sînt problemele UE în actuala criză. În primul rînd, nu există instrumentele comunitare necesare pentru a face faţă unei crize financiare de proporţii. UE în sine nu are un rol în criză pentru că nu are nici instrumentele, nici banii necesari. Este nevoie de sume mari şi de decizii rapide, ca în cazul băncii Fortis. Totul depinde de colaborarea între guvernele naţionale, pe care UE o facilitează. În al doilea rînd, se vede nevoia unei legislaţii comune suplimentare, care să împiedice o nouă criză în viitor. Se vorbeşte despre prerogative noi pentru Banca Centrală Europeană şi/ sau o altă structură de supraveghere paneuropeană. Se mai vorbeşte şi despre îmbunătăţirea reglementărilor existente. Cred că, în pofida reţinerilor de a delega de la nivel naţional la nivel comunitar, pe de o parte, şi de a pune informaţii în comun, pe de altă parte, acest lucru are şanse să se întîmple tocmai din cauza gravităţii situaţiei actuale. Opţiunile statelor membre erau destul de diferite. Olanda a dorit instituirea unui fond paneuropean care să asigure necesarul de lichiditate, pe cînd Irlanda pare a fi, din nou, partenerul problemă. Guvernul de la Dublin a anunţat că va garanta pentru doi ani toate depozitele deţinute de populaţie la cele mai mari şase bănci din această ţară. În mod normal, această măsură ar putea fi una foarte bună, care să redea încrederea în bănci, ştiut fiind faptul că nici o bancă nu poate rezista unui val de retrageri în masă. Numai că o astfel de măsură îi poate determina pe deponenţii din alte ţări să-şi mute depozitele în Irlanda, slăbind astfel şi mai mult sectorul bancar din ţara din care pleacă banii. În cele din urmă, exemplul Irlandei a fost urmat şi de celelalte state membre, însă modul deconcertat în care s-a ajuns la această măsură este dezamăgitor pentru construcţia europeană. Este adevărat că fiecare guvern trebuie să intervină rapid în folosul cetăţenilor săi, dar unii par că nu au tras nici o concluzie după 50 de ani de integrare europeană. Fără o cooperare la nivelul UE, nu vor exista măsuri eficiente pe termen lung. În prezent, nu există o autoritate paneuropeană care să centralizeze informaţii privind operaţiunile (şi astfel riscurile) băncilor care desfăşoară activităţi în mai multe ţări europene. Acesta este un punct slab al construcţiei europene şi probabil actuala criză oferă ocazia corectării problemei. Tot la nivel comunitar, Parlamentul European este un actor deosebit de activ şi de vehement în actuala criză. Europarlamentarul Poul Rasmussen (grupul socialiştilor) a elaborat un raport din proprie iniţiativă (own initiative report), care apoi a fost aprobat în Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare a P.E., raport care solicită Comisiei Europene să propună noi reglementări în ceea ce priveşte fondurile de risc înalt (hedge funds) şi fondurile private de capital (private equity funds), ale căror operaţiuni se regăsesc printre cauzele crizei financiare de astăzi. Raportul lui Rasmussen a fost supus la vot în ultima reuniune plenară a Parlamentului European, unde a obţinut un rezultat covîrşitor de 562 de voturi pentru, 86 împotrivă şi 25 de abţineri. Astfel, Parlamentul face uz de prevederile articolului 192 din Tratatul Comisiei Europene, care-i permite acestuia să solicite Comisiei să propună un nou act legislativ comunitar. Termenul fixat Comisiei este de trei luni, Parlamentul intenţionînd să treacă propunerea prin mecanismul legislativ cît mai repede, astfel încît pînă la vară aceasta să fie aprobată. Se pare că UE a început deja să prevină următoarea criză, deşi cea curentă încă nu s-a terminat. Vom întîrzia adoptarea euro din cauza crizei? Nu există vreun termen fixat obligatoriu pentru ca România să adopte moneda unică. Anul 2014 este un deziderat intern, un termen care poate fi devansat (dacă atingerea criteriilor de adoptare a euro o va permite) sau amînat pe termen nelimitat, ca în cazul Suediei. Totuşi, în lumina unor astfel de crize financiare, este de preferat ca România să devină membră a zonei euro cît mai curînd posibil, deoarece economia noastră este prea mică şi prea deschisă pentru a putea face faţă unor presiuni/şocuri ale cursului de schimb. Avînd în vedere natura criteriilor pe care trebuie să le îndeplinim (rata inflaţiei, rata dobînzii, stabilitatea monedei, deficitul bugetar şi datoria publică) şi termenul autoimpus de adoptare a euro, efectele actualei crize pot fi reduse. Însă dacă vom asista la prăbuşirea unor bănci şi în România, iar guvernul va decide să intervină pentru a cumpăra creditele neperformante, putem asista la o creştere a deficitului bugetar. În funcţie de amploarea unei astfel de operaţiuni, bugetul României poate fi afectat pe mai mulţi ani. În plus, de cînd economia României şi-a reluat creşterea economică susţinută, politica bugetară a fost una pro-ciclică, în pofida recomandărilor Comisiei Europene. O politică bugetară pro-ciclică reprezintă situaţia în care veniturile la buget cresc, dar deficitul bugetar rămîne la fel, pentru că guvernul preferă să crească cheltuielile. Cu alte cuvinte, autorităţile române ignoră ocazia de a reduce deficitul bugetar, continuînd să cheltuie plusul de venituri bugetare din ultimii ani. Astfel, criza ne-a prins fără să fi valorificat creşterea veniturilor din ultimii ani. Cu cît guvernul cheltuie mai mult, cu atît există mai mulţi bani pe piaţă, creşte cererea de bunuri care la rîndul ei presează pentru creşterea preţurilor. Pe de altă parte, România chiar are nevoie să cheltuie mai mult pentru a reduce decalajele faţă de restul Europei (infrastructura de toate felurile). Cu o politică bugetară prudentă în ultimii ani, astăzi am fi fost într-o situaţie cu un sold bugetar aproape de echilibru (şi deci cu o posibilitate mai mare de a creşte cheltuielile în caz de nevoie) şi cu o inflaţie mai mică. Efectele directe ale acestei crize asupra României se pot înrăutăţi prin prisma legăturilor existente în sectorul bancar. Multe bănci mari sînt deţinute de bănci străine, care, sub presiunea crizei, pot începe retragerea unor fonduri pentru a-şi acoperi propriile nevoi de lichiditate. Aceasta ar destabiliza activităţile băncilor din România şi ar mări costul creditului, ceea ce ar avea efecte imediate asupra creşterii economice. Din această perspectivă, Rom