Ce (nu) lăsăm în urmă

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 969 din 3 noiembrie – 9 noiembrie 2022
image

Dintre puținele reguli după care ne putem ghida în labirintul memoriei, una singură îmi pare certă: nu uităm niciodată ceea ce ne-am dori să uităm. Corolarul e inevitabil: nici nu ne amintim ceea ce ne-am dori să ne amintim.

Pînă și această regulă, aparent simplă, am reușit s-o uit pentru o vreme. Mi-am amintit-o accidental, cu ajutorul unei întîmplări oarecare, petrecută într-un restaurant atenian. La sfîrșitul uneia dintre acele mese tipic balcanice, greu de dovedit, chelnerul ne-a adus o farfurie de sticlă, pe care trona un bulgăre auriu, de consistența prafului udat de ploaie, presărat cu cîțiva fulgi de migdale pentru decor. „Din partea casei, ne-a spus, un desert tradițional grecesc.” De cum am văzut-o și înainte chiar de a o gusta, m-a cuprins o stranie senzație de familiaritate: desertul ăsta, eu îl știam de undeva. Am înfipt lingurița în pulberea de griș auriu și mi-am amintit gustul de altădată. Gustul prăfos, lipicios, dulce-amărui, după care, la drept vorbind, nu mă prea dădusem în vînt niciodată. Era „halvaua săracului”. Ne-o pregătea unchiul meu, în copilărie, în apartamentul din 1 Mai (azi bulevardul nu se mai numește așa, desigur), într-o tigaie veche, cea mai proastă tigaie din casă, păzită cu strășnicie în bucătăria plină de fum ca să nu se ardă prea tare grișul. Dacă se ardea grișul, prăjitura era ratată. Și se ardea mai tot timpul: din cauza tigăii, a aragazului, a modestului lui talent culinar... Toate astea nu-l descurajau însă niciodată să o ia de la capăt, fiindcă „halvaua săracului”, desertul copilăriei sale, nu era o simplă prăjitură, ci o stare. Era madlena lui, pe care, iată, a transmis-o mai departe: acum știu că e și a mea.    

M-a cuprins deodată, m-a aruncat în amintirea serilor de pe balconul din 1 Mai, în a căror lumină albăstrie contemplam cu aviditate „lumea”, adică lumea bună, nu lumea mizeră, decrepită, din Berceniul părinților mei, amăgindu-mă pentru o clipă că fac și eu parte din ea. De fapt, în apartamentul din 1 Mai, grație mătușii și unchiului meu, mi-am petrecut cele mai bune zile ale copilăriei, zile în care mă simțeam întotdeauna în siguranță. Le credeam rămase în urmă, dar „halvaua săracului” le-a reînviat pentru mine. Mi-a readus din ceața memoriei toate acele gusturi, mirosuri, culori țesute în pînza subțire a gesturilor cotidiene din care puteam înțelege, fără să fie nevoie de cuvinte, că sînt iubită și că am un loc sub soare. Iar acum știu că exact asta, deși cu alte gusturi, mirosuri și culori, căuta să-și reamintească și unchiul meu atunci cînd meșterea concentrat la „halvaua săracului”. 

Dar cum am putut s-o uit eu, cum de mi se ștersese din memorie tocmai această imagine caldă a unor zile fericite? Pe celelalte, mult mai multe și repetitive, mi le amintesc cu maximă ușurință. E destul să-nchid ochii și vin peste mine chiar fără să le chem, nepoftite și nedorite. Zilele de dezamăgire, de teamă, de singurătate și de tristețe, de boli și de morți, toate zilele în care ființa noastră lăuntrică a fost constrînsă să se chircească și mai mult în sine, să se împlătoșeze, să se ascundă, pe acelea, de fapt, ne este cel mai greu să le uităm. Adeseori, aproape imposibil. Pare ceva ce ține de fatalitatea minții omenești: amintirile care încă dor sînt mereu cu noi. Pe celelalte, cele plăcute, la care ne putem încălzi, le regăsim doar dacă avem tăria, în clipele de mare restriște, dar cel mai adesea ne interceptează ele, pe furiș, ca niște prieteni cu care ne-am certat cîndva și care caută acum împăcarea. Ne ies în cale la cîte un colț de stradă, în vreun restaurant, în lumi aparent îndepărtate de aceea în care am trăit împreună, cît să ne semnaleze că sînt în continuare acolo, încă trăiesc alături de noi, oricît de mult ne-am fi schimbat, înstrăinat, rătăcit pe traseu. Și poate că, la urma urmei, nu uităm nimic cu adevărat. Nu prin uitare ne lăsăm în urmă, ci prin împăcarea lentă cu straturile succesive ale ființelor noastre. Ne despărțim de cei care am fost numai după ce am căzut cu toții la pace. Uneori însă, această pace nu e decît un armistițiu...

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cel mai crud torționar, Nicolae Moromete: „Porc mincinos. În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“
Pe unde a trecut, torționarul Nicolae Moromete a semănat teroare, fie că a fost la Aiud, Jilava sau Vacăreşti. Neavând niciun fel de studii, el a fost subiectul unor situații de-a dreptul hilare.
image
Afacerea care ia amploare în România. Locațiile apar ca ciupercile după ploaie, dar tot par neîncăpătoare: „Nu mai avem locuri disponibile”
În ultimii ani, în marile orașe ale României au fost amenajate foarte multe locații dedicate practicării sportului în aer liber. De cele mai multe ori este vorba despre terenuri de fotbal.
image
Admis cu 10 la Automatică. Ionuț Mihăilescu din Caracal a fost singurul decar din 3.500 candidați. A lucrat cot la cot cu bunica exerciții și probleme
Un elev de clasa a XII-a din județul Olt este deja admis la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Politehnicii București, cu media 10. Bunica sa a jucat un rol determinant.

HIstoria.ro

image
Olimpia, cel mai tânăr muzeu al ţării
Primul muzeu din România dedicat istoriei sportului și turismului montan a fost deschis la Brașov, în an olimpic, la „Olimpia”, în fostul sediu al Reuniunii de patinaj, clădire construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, restaurată de Muzeul Județean de Istorie Brașov.
image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.