Ce (nu) lăsăm în urmă
Dintre puținele reguli după care ne putem ghida în labirintul memoriei, una singură îmi pare certă: nu uităm niciodată ceea ce ne-am dori să uităm. Corolarul e inevitabil: nici nu ne amintim ceea ce ne-am dori să ne amintim.
Pînă și această regulă, aparent simplă, am reușit s-o uit pentru o vreme. Mi-am amintit-o accidental, cu ajutorul unei întîmplări oarecare, petrecută într-un restaurant atenian. La sfîrșitul uneia dintre acele mese tipic balcanice, greu de dovedit, chelnerul ne-a adus o farfurie de sticlă, pe care trona un bulgăre auriu, de consistența prafului udat de ploaie, presărat cu cîțiva fulgi de migdale pentru decor. „Din partea casei, ne-a spus, un desert tradițional grecesc.” De cum am văzut-o și înainte chiar de a o gusta, m-a cuprins o stranie senzație de familiaritate: desertul ăsta, eu îl știam de undeva. Am înfipt lingurița în pulberea de griș auriu și mi-am amintit gustul de altădată. Gustul prăfos, lipicios, dulce-amărui, după care, la drept vorbind, nu mă prea dădusem în vînt niciodată. Era „halvaua săracului”. Ne-o pregătea unchiul meu, în copilărie, în apartamentul din 1 Mai (azi bulevardul nu se mai numește așa, desigur), într-o tigaie veche, cea mai proastă tigaie din casă, păzită cu strășnicie în bucătăria plină de fum ca să nu se ardă prea tare grișul. Dacă se ardea grișul, prăjitura era ratată. Și se ardea mai tot timpul: din cauza tigăii, a aragazului, a modestului lui talent culinar... Toate astea nu-l descurajau însă niciodată să o ia de la capăt, fiindcă „halvaua săracului”, desertul copilăriei sale, nu era o simplă prăjitură, ci o stare. Era madlena lui, pe care, iată, a transmis-o mai departe: acum știu că e și a mea.
M-a cuprins deodată, m-a aruncat în amintirea serilor de pe balconul din 1 Mai, în a căror lumină albăstrie contemplam cu aviditate „lumea”, adică lumea bună, nu lumea mizeră, decrepită, din Berceniul părinților mei, amăgindu-mă pentru o clipă că fac și eu parte din ea. De fapt, în apartamentul din 1 Mai, grație mătușii și unchiului meu, mi-am petrecut cele mai bune zile ale copilăriei, zile în care mă simțeam întotdeauna în siguranță. Le credeam rămase în urmă, dar „halvaua săracului” le-a reînviat pentru mine. Mi-a readus din ceața memoriei toate acele gusturi, mirosuri, culori țesute în pînza subțire a gesturilor cotidiene din care puteam înțelege, fără să fie nevoie de cuvinte, că sînt iubită și că am un loc sub soare. Iar acum știu că exact asta, deși cu alte gusturi, mirosuri și culori, căuta să-și reamintească și unchiul meu atunci cînd meșterea concentrat la „halvaua săracului”.
Dar cum am putut s-o uit eu, cum de mi se ștersese din memorie tocmai această imagine caldă a unor zile fericite? Pe celelalte, mult mai multe și repetitive, mi le amintesc cu maximă ușurință. E destul să-nchid ochii și vin peste mine chiar fără să le chem, nepoftite și nedorite. Zilele de dezamăgire, de teamă, de singurătate și de tristețe, de boli și de morți, toate zilele în care ființa noastră lăuntrică a fost constrînsă să se chircească și mai mult în sine, să se împlătoșeze, să se ascundă, pe acelea, de fapt, ne este cel mai greu să le uităm. Adeseori, aproape imposibil. Pare ceva ce ține de fatalitatea minții omenești: amintirile care încă dor sînt mereu cu noi. Pe celelalte, cele plăcute, la care ne putem încălzi, le regăsim doar dacă avem tăria, în clipele de mare restriște, dar cel mai adesea ne interceptează ele, pe furiș, ca niște prieteni cu care ne-am certat cîndva și care caută acum împăcarea. Ne ies în cale la cîte un colț de stradă, în vreun restaurant, în lumi aparent îndepărtate de aceea în care am trăit împreună, cît să ne semnaleze că sînt în continuare acolo, încă trăiesc alături de noi, oricît de mult ne-am fi schimbat, înstrăinat, rătăcit pe traseu. Și poate că, la urma urmei, nu uităm nimic cu adevărat. Nu prin uitare ne lăsăm în urmă, ci prin împăcarea lentă cu straturile succesive ale ființelor noastre. Ne despărțim de cei care am fost numai după ce am căzut cu toții la pace. Uneori însă, această pace nu e decît un armistițiu...
Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons
