„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Orașul e o bătătură. Nu de-aia de la picior, ci de-aia oltenească: e pămîntul bătătorit de lîngă casă. Pămîntul pe care omul și-a făcut loc ca să trăiască. Orașul e spațiul liber dintre clădiri. Viața urbană are nevoie de loc în care să trăiască, dacă n-are loc, nu e. Dacă n-ai loc, îți faci. Eliberezi spațiul ca să poți să trăiești. Am putea să ne oprim aici.
Spațiile publice sînt spații goale. În esență, un spațiu public e o scenă goală pe care viața o ia în stăpînire și o folosește cum îi vine. Într-un oraș putem avea mai multe feluri de spații publice. Unele sînt parcuri publice, altele sînt piețe publice, unele au copaci, altele nu au copaci. Nu putem și nici nu e bine să plantăm peste tot copaci, oricît de ecologiști am fi. Nu poți să faci concert sau protest sub copaci. Toate amenajările de piețe publice de la noi s-au lovit de o primă reacție negativă din partea populației cu argumentul că sînt „deșerturi de beton”. Nu-s din beton, și e foarte bine că sînt libere și goale. Asta e și definiția lor. Spațiul gol dintre clădiri în care poți face orice. E și o problemă de direcție a privirii. Într-o piață publică nu te uiți dinspre margine spre centru. În centru sînt doar alți oameni care se uită la tine. Direcția privirii e dinspre centru, unde te afli, spre margine, unde e orașul, unde sînt clădirile. Miezul arhitectural al pieței e pe margine. În mijloc sînt doar oameni.
Traficul nu se va rezolva niciodată. Traficul rutier nu e ceva ce se poate „rezolva” în sensul scăderii de la sine. Nu există o capacitate de transport care, odată atinsă, rezolvă nevoia și lucrurile se liniștesc. Mașinile vor umple întotdeauna străzile pînă la refuz. Traficul poate fi doar limitat în mod deliberat prin reducerea acelor canale prin care curge și prin redirecționarea nevoii de mobilitate către alte mijloace.
Parcările aduc trafic. Dacă facem parcări pentru fiecare clădire, pentru fiecare apartament, pentru fiecare birou, oamenii vor fi motivați să aibă mașini și să meargă cu mașina. Trebuie să fie locuri, zone, în care să nu ai unde să parchezi. Ca idee, în București există o hotărîre de consiliu local, celebra HG66/2006, care obligă orice clădire să aibă parcări. Oricare. Toate. Dacă peste tot sînt parcări, peste tot se va merge cu mașina. E ușor să ne închipuim zone din oraș, să zicem în centru, în care parcările nu sînt obligatorii, ba chiar ar putea fi interzise. Să te duci la birou cu STB sau pe bicicletă. Asta încă sună șocant în București!
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor. O zonă pietonală este amenajată pentru viața (era să zic civilă) pietonală. Nu mergi pe „carosabil” și nu stai pe borduri pentru că ești om și ai drepturi. Mergi pe paviment, frumos, stai pe bănci puse pe mijlocul străzii, te așezi la terase care nu se strîng duminica. Și respecți regulamentul local, orele de liniște, intimitatea locuitorilor. Pietonizarea nu e festival temporar cu șoferi nervoși într-un capăt și Untold în capătul celălalt.
Pietonală e o zonă, nu o stradă. Să luăm Bucureștiul ca exemplu. A pietonizat o zonă, Centrul Vechi, și pe urmă s-a oprit. O zonă mică pentru foamea de spațiu public a orașului, care s-a umplut pînă la refuz, devenind aproape nefrecventabilă. Care era singura opțiune normală la cap, dar pe care nu a luat-o nimeni în seamă de douăzeci de ani? Să mărească zona, să facă loc tuturor energiilor alea care se sufocă între ele pe trei străduțe. Etapizat, cu studii, cu specialiști, cu consultare prealabilă, dar care să ajungă la singura concluzie logică: centrul pietonal trebuie să se extindă către nord, peste Piața Universității, între Calea Victoriei și Bulevardul Magheru, pînă la Piața Romană. Încurajez în general studiile serioase, dar aici am stat atît de mult timp încît întîi aș băga buldozerul și de-abia după aceea aș face studiul de fezabilitate.
Pietonizarea trebuie să se ducă în cartiere. E mișto în centru, dar e și banal! Toate orașele europene au centre pietonale, e o rețetă pe care o vom copia și noi, vrînd-nevrînd. Pasul înainte pe care putem să îl facem e să ducem pietonizarea în cartiere. Să recreăm centrele de cartier, să le activăm ca spații publice, să investim în servicii și centre comunitare. E plictisitor la Șosea, pe Kiseleff, în 2022. Hai „pă ștrase” în Vitan, în Berceni, în Drumul Taberei! Asta dacă vrei să fii progresist și nu doar să urmezi, zeci de ani mai tîrziu, aceleași formule. Ceea ce nu e neapărat rău, dar e puțin dezamăgitor.
Concursuri de arhitectură, nu „amenajări” făcute de ADP. Calitatea designului spațiului public e importantă. Sună banal, dar e foarte puțin înțeles, și de administrație, și de populație. Nu te simți bine oriunde, e muncă multă în spatele unui loc plăcut. Atmosfera, flexibilitatea funcțională, sustenabilitatea se fac cu concursuri serioase de arhitectură. Costă & durează, dar altfel nu iese.
Primării care apără interesul public. De decenii, primăriile nu și-au înțeles rolul de a reprezenta și apăra interesul public. S-au comportat toți doar ca niște „înlesnitori” de investiții private din care și-au luat și ei partea lor. De-aia am ajuns să nu mai avem loc, să ne sufocăm unii pe alții, să ne certăm, să fim violenți și cinici. Lipsa „interesului public” duce la orașe agresive.
Am scris odată pe Facebook: „Mi se pare așa, din ce în ce mai mult, că lupta generației mele este să scăpăm de mașini de pe trotuare. E important, nu zic, da’ e și deprimant”. Pînă la urmă, problema cu mașinile parcate pe trotuare e despre nedreptate, lipsă de ordine, privilegii pe seama altora. E același sentiment pe care l-am avut și la OUG 13. Poate părea minor, dar e un abuz și o violență mult mai apropiată de viața noastră zilnică.
Să nu ne deprimăm. Nu sîntem fundul pămîntului. Toți au trecut prin asta, s-au enervat și au acționat. Și noi facem exact asta, deși, de multe ori, pare că doar ne plîngem. E important însă să ne plîngem, pentru că așa devine evident pentru decidenți/politicieni că ne doare și ne interesează. Decidenții nu fac decît lucrurile pe care le e clar că, dacă nu le fac, o să punem foc la primărie.
(Plus „15 minutes city”, transport în comun, interzicerea parcării „la liber”, construcția de parcări de reședință, parcări pe inelul median la intrarea în centru etc., dar pe astea le știți deja.)
* Glumă! Nu sînt atît de arogant, sînt doar fascinat de modalitatea asta populară de a introduce idei într-o discuție.
Șerban Marinescu este arhitect.
